Biografia foamei este un nou roman autobiografic de la belgianca Amelie Nothomb.
La fel ca multe altele, și acestă carte rememorează amintiri din primii ani ai sciitoarei, atunci când se muta dintr-o țară în alta, datorită faptului că tatăl ei era diplomat.
Cartea se modelează în jurul unei foame acute a scriitoarei, care este atât trivială, dar și spirituală, care ascunde o foame a minții și a căutării de sine.
Salturile de la o civilizație la alta au făcut-o să nu aibă doar o casă, cu toate că Japonia i-a rămas impregnată în minte cel mai mult.
La începutul romanului avem parte de două afirmații interesante, pe care mi le-am și notat:
Suprafoamea nu înseamnă posibilitatea de a-ți oferi mai multă plăcere, ci deținerea principiului însuși al plăcerii, care este infinitul.
Dumnezeu nu este ciocolată, ci întâlnirea dintre ciocolată și un văl palatin capabil s-o aprecieze.
Cartea conține multe elemente interesante, cu multă culoare și civilizații diferite, dar asta se întâmplă în mai toate operele sale, viața sa fiind atât de plină și bogată în evenimente, încât și-a construit cariera pe amintiri din copilărie.
La început nu mi-a plăcut deloc cartea, mi se părea la fel ca celelalte cărți ale sale, multe amintiri de pe vremea când avea 7-8 ani, despre care am tot auzit. Am și vrut să o abandonez, dar am zis că se citește ușor și chiar vreau să mă țin de dorința de a-i citi toată opera în ordine cronologică.
Pe parcurs a devenit mai agreabilă, dar tot nu pot spune că mi-a plăcut foarte mult. Vreau să citesc ficțiune de la Amelie, în genul Igiena asasinului sau Combustibilii, care mi-au plăcut tare mult și sper ca următoarea carte din serie să îmi ofere acest lucru, pentru că sincer, romanele ai autobiografice mi-au ajuns pentru o perioadă.
Ciobanul de azi 