Ciobanul de azi

Nu sunt adepta genului SF, niciodată nu am fost fascinată de poveștile cu extratereștri sau civilizații din spațiu, dar pot să spun că îmi plac francizele Războiul Stelelor sau Alien, așa că am profitat de statul în casă și am încercat o carte outside of the box, care, pot să vă spun de acum, mi-a plăcut tare mult.

Eu l-am mai citit pe Ray Bradbury în urmă cu ceva ani, Fahrenheit 451, care țin minte că m-a surprins plăcut, dar și Dandelion Wine, care nu afost pe gustul meu. Așa că am început Cronici marțiene cu sentimente mixte, dar cu speranța că voi găsi o lectură plăcută și relaxantă.

Ei bine, Cronici marțiene a fost o lectură venită la momentul potrivit, sub forma unor povestiri în ramă ce alcătuiesc o poveste despre o lume nouă și speranță.

Planeta Pământ se află pe punctul unui nou război mondial, atomic de data aceasta, așa că oamenii își pun toate șansele în planeta Marte, vrând ca aceasta să le fie noua casă.

Câteva misiuni spațiale au loc, astronauții încearcă să afle cât mai multe despre marțieni și despre modul lor de viață, dar sunt respinși și uciși, astfel menținând planeta lor în siguranță.

Însă, asta nu îi oprește pe oameni, care au promisiunea unui nou început și încep încet încet să colonizeze planeta Marte.

Mii de oameni poposesc pe Planeta Roșie, cu dorințe și temeri tipic umane, stârpind orice urmă de marțieni și instaurându-și propriile obiceiuri pământești.

Noi, pământenii, avem talentul de a distruge lucrurile mărețe și frumoase.

Ceea ce inevitabil a dus Pământul în prăpastie, toate aspectele rele dintr-o civilizație, sunt aduse pe Marte, astfel că oamenii reușesc să contamineze și această planetă care își vedea fericită de cursul ei liniștit.

Oamenii încearcă să emuleze civilizația pământeană, dar sunt urzuri la faptul că obiceiurile lor sunt distrugătoare și nocive.

Iar oamenii de pe Marte au înțeles că, pentru a supraviețui, vor trebui să evite următoarea întrebare: De ce trăim? Viața era propriul răspuns. Viața era propagarea vieții și trăitul unei vieți pe cât se poate mai bune.

Cartea ne spune într-un mod liric că oamenii trebuie să schimbe ceva la ei, altfel vor pieri. Lectura ne dă exemple emoționante despre cum răutatea omenească este adânc plantată în ființa noastră și nici măcar schimbarea planetei nu ar schimba cine suntem cu adevărat.

Distrugem tot ce este în jurul nostru, de la vegetație, la relațiile inter umane, aspect ce a făcut lecturarea cărții să fie una tristă și covârșitoare.

Cartea încearcă să ne dea un semnal de alarmă, care din păcate nu a fost băgat în seamă, astfel că la 70 de ani de la lansarea cărții, suntem tot mai aproape de o catastrofă, ghețarii topindu-se și stratul de ozon rarefiindu-se pe zi ce trece.

Bradbury se folosește magistral de exemple simple pentru a demasca slăbiciunile și ignoranța speciei umane, care mânată de ambiție distruge o lume fascinată și nouă.

Ficțiunea se îmbină într-un mod revelator cu speranța și cu eșecul. Lectura nu este neapărat o revelație, aspectele nimicitoare ale rasei umane fiind cunoscute, dar lasă cititorul dezolat și demoralizat, știind cât de pline de adevăr sunt evenimentele prezentate în carte. Totuși, se zărește o mică fărâmă de speranță în cei ce reușesc să își depășească umila condiție, ceea ce lasă puțin loc pentru speranță și nădejde că poate poate, cine știe, ne vom putea schimba.

Recomand cartea cu mare drag, este o lectură menită să ne dea speranță, dar și să ne deschidă ochii la realitatea în care trăim; este o lectură plină de aventură și explorări, dar și despre monotonia rasei umane, care urmează același tipar de autodistrugere.