3 generații măcinate de căutarea de sine în „Ultimele povestiri” de Olga Tokarczuk

Olga Tokarczuk a intrat în atenția mea, cât și a altor cititori, atunci când a câștigat Premiul Nobel pentru Literaură pentru anul 2018. Nu citisem nimic de la ea, nu îi știam stilul sau vreun titlu lansat, ci doar că este o scriitoare poloneză contemporană.

Așa că pentru cartea cu numărul 100 a acestui an am decis să îi citesc o carte, alegând titlul Ultimele povestiri.

Am rămas suprinsă de stilul poetic al scriitoarei, care încă din primele pagini te atrage în poveste.

Cartea se împarte în 3 părți, fiecare prezentându-ne povestea a trei femei, bunică, fiică și nepoată.

Prima ce intră în atenția cititorului este Ida, o femeie trecută de 50 de ani, divorțată și ghid turistic în Europa. Aceasta are un accident de mașină cauzat de zăpezile abundente și poposește la casa unor bătrânei simpatici ce îi oferă un cămin călduros pentru câteva zile. Acolo, Ida își rememorează anumite momente cheie ale vieții, cum ar fi căsătoria eșuată, dar și evenimente marcante din copilărie.

Cea de-a doua este Parascheva, mama Idei, care la fel își rememorează viața pe fondul vegherii soțului ei ce tocmai a decedat. Aceasta nu și-a iubit soțul niciodată, ba chiar l-a și părăsit pentru o perioadă, dar viața are un fel de a regla lucrurile, astfel că e și ea, la rândul ei, a fost părăsită de amant.

Cel de-al treilea tablou o înfățișează pe Maia, fiica Idei, care își crește fiul singură, călătorind peste tot prin lume. O întâlnim rememorând idei și evenimente pe o insulă din Marea Chinei de Sud, unde întâlnește un magician muribund care va reprezenta o figură marcantă pentru fiul ei de aproximativ 10 ani.

Așadar, avem un portret pentru 3 femei singure, cu regrete și amintiri marcante, care își caută împlinirea emoțională.

Un sentiment ce mi-a transmis mie poveștile femeilor a fost singurătatea, care este manifestată prin părăsirea soțului, părinților și locului natal.

Mi-a plăcut cartea, primele două părți mai mult decât a treia, care parcă nu a fost la fel de intensă.

Stilul poetic al cărții este trăsătura de bază, care dezvoltă teme precum moartea, sensul vieții sau căutarea de sine.

Practic, cartea ne prezintă trei vârste diferite ale femeii, fiecare dintre cele trei protagoniste având un lait motiv: Ida – moartea, Parascheva – dragostea, iar Maia – călătoria.

Mă preocupă foarte tare un singur lucru: când începe omul să moară? Trebuie să fie un asemenea moment în viaţă, probabil de scurtă durată şi imperceptibil, dar fără îndoială există. mersul, evoluţia, drumul ascendent atinge punctul culminant şi începe coborârea. Ar fi momentul după‐amiezii vieţii – soarele atinge zenitul şi se pregăteşte de asfinţit. Ar fi momentul de vârf al unei furtuni – vântul cel mai năprasnic, tunetul cel mai asurzitor, după care se lasă liniştea. Flacăra cea mai vie care este începutul stingerii. Sau beţia cea mai cruntă după care urmează trezirea.

Recomand cartea cu mare drag, este o lectură diferită, reconfrontantă, dar și consistentă, cu multă greutate emoțională.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s