Umor negru, ironie și tâlc în „Teatru: 5. Improvizație la Alma. Ucigaș fără simbrie” de Eugene Ionesco

Teatru: 5. Improvizație la Alma. Ucigaș fără simbrie este un volum cu două piese de teatru scrise de Eugene Ionesco.

Întotdeauna mi-a plăcut magia teatrului, pe care deși îl prefer live, îmi place să îl și citesc, imaginându-mi că sunt regizorul piesei, dând indicații actorilor sau repetând replicile cu ei.

Ionesco este un geniu al teatrului mondial, care a fundamentat curentul absurdului și care ne-a oferit o mulțime de piese memorabile.

Așa că la ultima mea vizită la bibliotecă am ales un volum cu două piese scrise de el în anii ’50, piese ce mi-au plăcut tare mult, care m-au făcut să râd, dar care mi-au și dat de gândit în ceea ce privește societatea în care trăim.

Dacă ne luăm după spusele lui Ionesco, Improvizaţie la Alma este o piesă în care dramaturgul încearcă să îl imite pe Molière, unul dintre marii dramaturgi din istorie.

În aproximativ 60 de pagini, piesa este o critică a criticilor de teatru. Este o piesă personală, în care îi atacă pe toți criticii ce nu înțeleg arta și care doar se cred mai deștepți decât dramaturgii.

Avem parte de multă ironie și umor negru, caracteristici specifice stilului lui Ionesco. În piesă eu am simțit și multă iubire pe care dramaturgul de origine română o poartă teatrului, marea sa dragoste. Acesta își apară comoara ca pe un copil propriu, punându-se pe sine însuși ca personaj pricipal în piesă.

O discuție despre teatru și filosofie care culminează cu manipularea autorului de către critici.

Cea de-a doua piesă depășește 130 de pagini și ne duce cu gândul la un roman polițist, în care drama este substituită de absurd.

Ucigaș fără simbrie ne spune povestea unui cartier înfloritor, unde lumea este tot timpul fericită și unde mulți visează să ajungă. Este tărâmul mult visat, privat pentru mulți din lipsa unei situații financiare decente.

Eroul nostru, Berenger, descoperă însă că un ucigaș își face mendrele pe străzile cartierului, fără însă a distruge bună-starea oamenilor care sunt ademeniți de acesta cu fotografia unui general de armată.

Toți știu cum ucide, dar tot nu stau departe de el, ceea ce îl uimește pe Berenger, care ajunge să poarte și un dialog interesant cu ucigașul nemilos.

Mi-a plăcut și această piesă tare mult, poate și datorită nuanțelor polițiste, dar mai ales fiindcă Ionesco a știut cum să calibreze dozele de umor și ironie cu detaliile unei societăți reale în care trăim fără să ne dăm seama.

Părerea lui Ionesco despre piesă este mult mai pertinentă decât a mea, așa că v-o las mai jos:

Ura poate avea pretexte, motive – nu. Asasinul omoară fiindcă nu poate face altfel, fără nici o motivaţie, cu un fel de candoare, de puritate. Ucigându-i pe alţii, ne ucidem de fapt pe noi înșine. A trăi dincolo de bine și de rău, a considera un lucru dincolo de bine și de rău, cum voia Nietzsche, nu este cu putinţă. El a înnebunit de milă văzând un cal bătrân prăbușindu-se și crăpând.

Recomand cu mare drag ambele piese, aduc un plus de elemente tragico-comice zilelor noastre, pe care Ionesco a reușit să le transpună cu multă iscusință în lecturi inteligente și pline de tâlc, asta pe fondul binecunoscutului haz de necaz.

Mai jos vă las un clip ce explică într-un mod vizual și atractiv teatrul absurdului și implicit importanța operei lui Eugene Ionesco pe scena teatrului mondial.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s