Cred că marii clasici ai literaturii universale trebuie citiți în tihnă, atunci când e momentul potrivit și mintea îndeajuns de cultivată pentru a înțelege întru-totul înțelesul cuvintelor transmise. Această convingere mi s-a demonstrat încă o dată cu romanul Un veac de singurătate scris de Gabriel García Márquez.
Am acceptat provocarea fetelor de la @redescoperaunclasic din luna iulie și m-am aventurat cu mare entuziasm în această mare de cuvinte columbiană. Eu am mai citit de la Marquez și un alt roman foarte cunoscut de-al acestuia, Dragoste în vremea holerei, pe care l-am găsit plin de emoție și personaje bine construite.
Ei bine, Un veac de singurătate este ceva ce nu am mai citit pâna acum. Este o saga alambicată a unei familii columbiene ce dezbate viața a șapte generații strâns legate între ele prin iubire, răzbunare, obsesie, fantezie și mai ales, pasiune.
Cartea a văzut lumina tiparului în anul 1967, urmând ca Márquez să primească Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1982.
Romanul ne spune povestea satului Macondo, un loc unde timpul este distorsionat atât de lumea coruptă columbiană, ci și de condiția umană a membriilor familiei Buendia.
Personajele principale ale romanului sunt: Jose Arcadio (fondatorul locului), colonelul Aureliano (erou al Războiului Civil), Ursula (mama în jurul căreia gravitează totul), Pilar Ternera (ghicitoarea), pătimașele Amaranta și Rebeca, Fernanda cea duioasă.
În jurul acestor personaje au loc o sumedenie de întâmplări neobișnuite, ce ne duc cu gândul la domeniul fantezist sau chiar supranatural aș spune, dar și multe evenimente obișnuite, de zi cu zi, care exemplifică condiția umană în toate formele ei.
„Dar, înainte de a ajunge la versul final, înţelesese că nu va mai ieşi niciodată din odaia aceea, căci stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau a mirajelor) va fi ştearsă de vânt şi alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, şi că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.”
Nu cred că sunt singura care afirmă că a avut probleme în a urmări traseul personajelor, mai ales fiind numele acestora este repetat într-un mod ciclic, parcă pentru a evidenția destinul comun, pământiu al acestora.
Am și vrut să o abandonez, simțind că nu este pentru mine, că poate nu am ajuns la nivelul unde o pot înțelege întru-totul, dar am fost mereu atrasă înapoi în poveste de vreo întâmplare ciudată sau emoționantă.
Omul nu moare când ar trebui să moară, ci atunci când poate.
Pe parcursul cărții am simțit deznădejde, iubire, emoție, ranchiună, speranță, dar mai ales ciudă față de futililatea timpului, care nu iartă pe nimeni.
Nu o să mă axez prea mult pe acțiunea și personajele romanului, dar mărturisesc că cea ce pe care am îndrăgit-o cel mai mult și de care m-am atașat din prima clipă a fost Ursula, ai cărui destin înduioșează dar și plantează o sămânță de speranță în sufletul cititorului.
Un veac de singurătate este o carte foarte bună, ce merită citită măcar o dată în viață, dar este și o carte ce mie mi-a lăsat mixed feelings. Am îndrăgit-o pentru multitudinea de personaje pline de viață, dar am și găsit-o obositoare în unele pasaje pe care le-am găsit mai degrabă zadarnice și repetitive.
Este o carte dificil de parcurs, greu de urmărit și cu ițele încurcate, dar o lectură savuroasă despre drama unei familii numeroase, cu multă ură și dragoste.
Un veac de singurătate a fost editat în peste 50 de milioane de exemplare, devenind una dintre cele mai citite cărţi din istoria literaturii universale, așa că puteți găsi pe internet multe păreri pertinente despre lectură, iar eu o să las mai jos și un mic videoclip realizat de cei de la TED-Ed, în care se explică puțin acest roman columbian.
Ciobanul de azi 