Ciobanul de azi

Cărțile din categoria de non ficțiune nu se pliază după standardele imaginației ficțiunii, dar dacă un romancier renumit scrie un eseu dedicat umbrei și întunericului tradițional japonez, atunci fi sigur că vei citi o operă ce împletește delicat canoanele ficțiunii și a metaforei cu datele tehnice.

Jun’ichirō Tanizaki scrie un splendid eseu despre simțul estetic japonez, în care elogiază delicatețea și nuanța tradiționalismului asiatic, punând în centrul său umbra și întunericul. Elogiu umbrei este mărturia ce întărește caracterul nemuritor și neprețuit al colțurilor pământii ce au definit un întreg popor vreme de milenii întregi.

Frumusețea nu se află în obiectul însuși, ci în profunzimea umbrelor dintre obiecte, în jocul dintre întuneric și lumină.

Structurat pe capitole scurte, dar complexe, volumul ni-l prezintă pe marele romancier japonez în postura de activist pentru frumusețea culturii tradiționale, ce a avut parte de o schimbare radicală spre curentele occidentale odată cu Era Meiji. Publicat în 1933, eseul discută distanțarea de tradiție pe care noua conducere a impus-o pentru a fi mai apropiați și sistemelor occidentale dezvoltate.

Obiectele strălucitoare nu ne trezesc antipatii, dar preferăm o umbră afundă unei sclipiri de suprafață, o lumină cețioasă care, indiferent dacă înlăvuie pietrele din natură sau lucrurile făcute de mâna omului, te duce negreșit cu gândul la o strălucire a vechimii.

Acest pas, mult prea grăbit, a ștârbit din identitatea japoneză, făcând uitate sau învechite multe dintre motivele și tradițiile nipone, spre dezamărea lui Jun’ichirō Tanizaki, care nu poate să nu împărtășească cu cititorii săi farmecul și obsesia pentru principiile estetice înrădăcinate în mintea și pielea milioanelor de asiatici.

Cu toate că lucrarea lui Jun’ichirō Tanizaki pune accentul pe teorizarea esteticii japoneze, acesta nu își pierde din grația unui romancier, astfel că eseul se bucură de vocea caldă și apropiată a sa, condimentată cu mult umor fin și un text adaptat cititorilor vremii sale.

Despre mâncarea tradițională japoneză se spune adesea că este ceva care trebuie mai degrabă privit decât consumat, dar eu aș merge mai departe și aș zice că este ceva la care trebuie să meditezi, ca o muzică tăcută, creată de combinația de obiecte lăcuite și flacăra lumânării pâlpâind în întuneric.

Volumul face parte din scrierile perioadei koten kaiki, ce însumează texte ce doresc reîntoarcerea la clasicism, deceniul între 1930-1940 fiind marcat de opere axate pe stilul tipic japonez, unde fraza este lungă și complexă, iar metafora subtilă și rafinată.

Ceea ce numim frumusețe apare din realitatea vieții, așa încât înaintașii noștri, obligați fiind să trăiască în case întunecate, au ajuns să descopere frumusețea ce sălășluiește în umbre și, în cele din urmă, să folosească umbra pentru a sluji scopurilor frumuseții.

Pentru japonezi totul este conectat, în armonie, iar granițele dintre obiecte sunt definite de umbră, acel spațiu dintre întuneric și lumină, ce învăluie totul și îi aduce o aură aparte. M-am îndrăgostit de povestea cu care Jun’ichirō Tanizaki învăluie fiecare obiect reprezentativ sau obicei străvechi. M-am lăsat purtată de discursul ferm, dar și melancolic al unei voci seducătoare ce vorbește cu multă candoare despre arhitectura templelor, gastronomie, trupul femeiesc, obiectele tradiționale sau bătrânețea mult visată.

Printre primele capitole se numără și un mic text dedicat frumuseții toaletelor, care în percepția lui Jun’ichirō Tanizaki este un loc sfânt pentru creația oricărui scriitor.

Toaleta este cu adevărat cel mai bun loc în care să asculți bâzâitul insectelor și trilurile păsărilorr, să admiri luna de pe cer sai să te bucuri de oricare dintre semnele ce sugerează schimbarea anotimpurilor și tocmai de aceea cred că aici trebuie să-și fi găsit inspirația poeții de haiku de-a lungul timpului. Nu ar fi așadar deloc greșit să spunem că, dintre toate elementele de arhitectură japoneză, toaleta este de departe creația cea mai rafinată.

Mi-a plăcut felul în care scriitorul pledează pentru tradiționalismul nipon, pentru întunericul ce l-a caracterizat de când se știe și pentru natura simplistă, dar profundă a acestui popor străvechi.

Eu cred că noi, orientalii, tindem să căutăm satisfacția în limitele mediului în care se întâmplă să ne găsim, să ne mulțumim cu lucrurile pe care le avem, așa cum sunt. Astfel, întunericul nu ne deranjează, ne resemnăm și îl acceptăm ca inevitabil. Dacă lumina e slabă, lumina e slabă și nu avem ce face decât să ne cufundăm în întuneric și să-i descoperim acestuia frumusețea.

Eseul este o gură de aer proaspăt, o metaforă continuă ce slăvește umbra și beneficiile sale, un calup de zeci de pagini ce surprind inefabilul sufletului japonez, alături de o viziune captivantă asupra frumosului șlefuit de-a lungul secolelor.

Textura hârtiei occidentale reflectă lumina ce cade pe ea, în timp ce hârtia noastră o absoarbe domol, la fel ca pătura moale a primei zăpezi. Este mlădioasă, nu scoate niciun sunet când o îndoi sau când o împăturești, tăcută ca atingerea unei frunze.

Recomand cu mare drag această operă încântătoare a japonezului care introduce cititorul în colțurile întunecate, dar prețioase ale culturii nipone. Jun’ichirō Tanizaki este un adevărat povestitor, ce își exprimă ideile concis și elegant, apelând la melancolia pentru o lume uitată printre noutățile occidentale.

Sanctuarului numit literatură i-aș face streșinile late, i-aș vopsipereții în culori întunecate, i-aș împinge adânc în întuneric lucrurile care se văd prea clar și i-aș strânge toate podoabele netrebuincioase. Nu e nevoie să facem asta peste tot, dar măcar într-una dintre clădiri. Nu știu ce se va întâmpla, dar dacă am încerca să stingem lumina?

Elogiu umbrei de Jun’ichirō Tanizaki a apărut în acest sfârșit de an în colecția Sapiens a Grupului Editorial Art, bucurându-se de traducerea încântătoare a Magdalenei Ciubăncan, cartea fiind disponibilă pentru doritori aici.