„Nu striga niciodată ajutor” de Mircea Cărtărescu – vocea resemnată din fața singurătății și a morții

Poezia este cea mai sublimă formă a literaturii, care în doar câteva versuri transmite de multe ori mai multă emoție decât un roman întreg. Mircea Cărtărescu știe cum să își trieze cuvintele astfel încât să transmită profunzime și trăiri vitale folosindu-se doar de câteva litere alese pe sprânceană. Nimic nu este întâmplător la scriitorul bucureștean, așa că selecția cu care ne încântă în cel mai nou volum de poezii al său este una minunată, ce transmite atât singurătate, cât și resemnare în fața morții.

Nu striga niciodată ajutor vine la treizeci de ani de la penultimul său volum, fiind o reîntoarcere la lirism și la frumusețea versului. Acest al optulea volum de poezii ne prezintă un eu liric abătut, însingurat și fără speranță în fața morții iminente, ce începe să se întrevadă într-o lumină nu foarte îndepărtată. Versul folosit pentru acest volum este unul simplu, dar împovărat cu toate stările unei melancolii morbide, unde eșecul vieții triumfă, iar speranța spre o reconstituire este atent spintecată la orice apariție timidă.

„câte boabe de apă
sunt într-o ploaie?
nu se pot număra
fiindcă se sparg în altele
și altele

câte gânduri și câte imagini
strângi într-o viață?
destule ca să plângi
în viețile viitoare

câte nopți
câte zile
câte veacuri
câtă frunză
câtă iarbă

de cât noroc trebuie să ai parte
ca să termini, ca să termini odată?
pe câte mașini plouă noaptea asta?
pe câte degete
pe câte gene
pe câte buze?”

Vechea poezie a lui Cărtărescu este grea și sofisticată, în timp ce ultimele sale versuri poartă amprenta oboselii îmbătrânirii, astfel că și o cugetare mai aprofundată ar fi de prisos. Omul trecut de pragul unei minți joviale își pierde nădejdea unei a doua șanse, astfel că se complace în autocompătimire și abandon emoțional. Cred că Nu striga niciodată ajutor înglobează simetric sfârșitul ultimei etape din viața unui om, unde durerea, depresia și melancolia își fac de cap prin sufletul obosit să mai lupte cu amărăciunea condiției umane.

Cartea conține o sută de poeme ce își iau seva din marea temă a singurătății ireductibile pe care Cărtărescu o mulează după tiparul universal al omului obișnuit, cu ale sale probleme și cugetări futile și fără de răspuns. Am parcurs acest volum cu o poftă nesățioasă pentru lirismul morții, unde eul nu se sfiește să se arate în toată vulnerabilitatea și zădărnicia unui sfârșit inevitabil. Fiecare vers își are locul și însemnătatea, indiferent de lungimea poemului, toate formează un întreg al sfârșitului.

„o geană
mi-a căzut pe pagină

stă acolo
curbată
cuminte
uscată

nu vrea să fie
un poem

nu vrea să fie nimic

dar e acolo
mai frumoasă
decât tot ce am scris
într-o viață lungă”

Am subliniat multe versuri, am cugetat la multe trăiri și am recitit adesea pentru a-i putea înțelege candoarea eului liric și a mă pune în locul unui suflet ajuns la final de drum. Poezia lui Cărtărescu nu alină, ci scoate la suprafață usturimea bătrâneții, căreia eul are grijă să îi aplice și multă sare amară pentru a revărsa tot puroiul stingher al neputinței.

Eu una nu pot decât să recitesc acest volum de poezii, să vi-l recomand și vouă pentru simplitatea singurătății și să sper ca Mircea Cărtărescu să ne mai bucure și pe viitor cu alte creații lirice. Vocea lirică este diferită de fraza prozatorului, și de aceea merită să fie auzită cât mai des, indiferent de tema aleasă.

Nu striga niciodată ajutor de Mircea Cărtărescu a apărut în toamna anului trecut la Editura Humanitas și este disponibil aici.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s