„Ce vrem noi, femeile?” de Isabel Allende – volumul savuros despre o viață trăită cu intensitate, dreptate și iubire

Cu o personalitate magnetizantă, un umor fin și calculat și o minte sclipitoare, Isabel Allende a cucerit inimile a milioane de cititori din toată lumea pe parcursul unei cariere longevive și prolifice. Așa că la cei 78 de ani ai săi, scriitoarea chiliană este mai mult decât îndreptățită să scrie despre feminism, luptă ce ea însăși o duce de când era mică. Autoproclamându-se o feministă de la o vârstă fragedă, traseul ei a fost unul dificil, dar îndreptat spre un țel anume, care într-un final i-a adus o viață după pofta inimii, presărată cu multe iubiri și amărăciuni, o familie împăcată, dar și o durere de nedescris la moartea fiicei sale în urmă cu treizeci de ani. Ce vrem noi, femeile? este atât o autobiografie savuroasă, cât și un manifest de luat în seamă în ceea ce privește drepturile femeilor.

„De ce mi-era frică? Să nu moară mama și să ajungem la orfelinat, să nu mă fure țiganii, să nu-mi apară diavolul în oglindă – n-are rost să continui. Sunt recunoscătoare acestei copilării nefericite pentru că mi-a dat material pentru scris. Nu știu cum se descurcă romancierii care au avut o copilărie fericită într-un cămin normal…„

Așa își începe Allende pledoaria sinceră, care însă nu se compătimește în nici un moment, ci ia fiecare eveniment ca atare, alegând să învețe ceva din orice situație. Talentul de scriitoare a fost mereu acolo, dar vremurile tulburi din acei ani nu i-au permis o erupere a creației mai devreme, astfel că a început să scrie în plină maturitate, cu un succes uriaș însă, chiar de la început. Cartea de față vorbește atât despre influența pe care familia și locurile natale au avut-o asupra ei, cât mai ales despre lupta pentru egalitatea între sexe, care a fost una anevoioasă chiar și în propria ogradă.

„Patriarhatul e dur ca o stâncă. Feminismul, precum oceanul, e fluid, puternic, profund, are complexitatea infinită a vieții, se mișcă în valuri, curenți, maree, uneori în furtuni furioase. La fel ca oceanul, feminismul nu tace.„

Mi-a plăcut la nebunie cartea, care în mai puțin de 200 de pagini transmise multă emoție, tărie de caracter și multă voință de a trăi cea mai bună și împlinită formă a vieții. Exuberanța caracterului colorat al scriitoarei propagă asupra cititoarei o puternică rază de speranță pentru toate femeile (și nu numai) care se mulțumesc cu puțin din diferite motive, fie că e vorba de o fire retrasă, o politică socială sexistă sau alte circumstanțe. Nu doar că trebuie să fim libere să alegem ce curs să urmăm în viață, dar trebuie să nu ne fie frică de repercursiuni subtile care apar pe nesimțite și lovesc din plin.

Isabel se folosește de un umor caracteristic pentru a-și reda gândurile cu sinceritate, apropiindu-se astfel de cititoarele sale. Nu se sfiește să împărtășească emoții personale, astfel că, fără să își dea seama, devine o machetă model pentru viața trăită la intensitate maximă. Nici bătrânețea nu o oprește, astfel că continuă să savureze fiecare clipă cu aceeași ardoare.

„Ceea ce mi-a întărit hotărârea de a continua să fiu activă până la sfârșit, până ce se va fi consumat ultima celulă din creier și se va fi stins ultima scânteie din suflet, pentru ca la moarte să nu mai rămână nimic, Nu mă voi retrage, mă voi reinventa. Și nu voi fi prudentă.„

Structurat pe capitole scurte, dar bogate în afectivitate și activism social, volumul își ține ancorat cititorul până la sfârșit, când simți că o cunoști personal pe scriitoare, iar lectura citită a fost ca o conversație cordială între prieteni. Talentul de povestitoare nu se pierde pe parcursul acestei cărți, ci se amplifică datorită francheții cu care Allende își lasă ideile să se desfășoare pe fiecare pagină.

Ei și până la urmă, ce își doresc femeile? Scriitoarea nu pierde din vedere titlul izbitor și ne oferă o explicație mai mult decât concludentă cu care eu una sunt de acord.

„Femeile își doresc în general următoarele: siguranță, să fie apreciate, să trăiască în pace, să dispună de resurse proprii, să fie conectate și, mai ales, își doresc dragoste.„

Eu recomand cu mare drag acest volum, fiind o lectură savuroasă, plăcută și cu temei în lupta pentru egalitate. Allende are nevoie de jurnale întregi pentru a-și povesti impresionanta viață, iar această carte este începutul perfect. Ce să mai adaug dacă nu detaliul că m-am îndrăgostit de stilul ei, astfel că seria de autor ce îi este dedicată la Humanitas Fiction este acum pe lista mea de viitoare lecturi.

Ce vrem noi, femeile? Despre dragostea nerăbdătoare, viața lungă și ursitoarele bune de Isabel Allende a fost publicată la Humanitas Fiction la sfârșitul anului trecut și este disponibilă aici.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s