„Jurnalul unei iubiri pierdute” de Eric-Emmanuel Schmitt – durere, purificare și iubire în 5 citate marcante

Eric-Emmanuel Schmitt reușește să încarce cu multă delicatețe și emotivitate textele sale ce deși de obicei nu depășesc două sute pagini, fiecare paragraf este îmbibat în amploarea sentimentelor plăpânde, ce scot ce e mai expresiv atât din personaje, cât și din cititori. Jurnalul unei iubiri pierdute vine ca o completare vulnerabilă a caracterului său de povestitor înzestrat, ce ne oferă oportunitatea de a păși pe drumul spre vindecare alături de prolificul belgian.

Cel mai recent volum al seriei de autor Eric-Emmanuel Schmitt de la Humanitas Fiction este mai mult decât o carte foarte bine scrisă despre confruntarea durerii pierderii celei mai importante ființe – mama – fiind o mărturie îndurerată a unui artist sincer pus față în față cu voința de a trăi, care se clatină la fiecare gând amar. Întotdeauna mi-au plăcut cărțile lui Schmitt pentru sensibilitatea cu care acesta își construiește fiecare personaj, dar acest ultim efort literar le surclasează pe toate datorită onestității brute cu care își dă drumul oricărui cuget ce sângerează mai apoi pe hârtia vindecătoare. Procesul de scriere a durerii este unul de purificare a suferinței și de omagiere a memoriei mamei sale.

„Tăcerea întreţine traumatismul. Individul nu depăşeşte traumatismul decât atunci când vorbeşte.”

Pentru Schmitt, doliul durează doi ani, dar asta o va afla pe pielea sa după lungi bătălii interioare cu demonii amărăciunii. Se folosește de neutralitatea peniței pentru a-i confesa jurnalului tulburările ce îl apasă tot mai greu. Deznădejdea este sentimentul ce nu îl lasă nici o clipă să se bucure de succesul spectacolelor sale de teatru, dar este norocos că talentul creativ nu pare a fi afectat de aceste emoții chinuitoare. Pe tot parcursul cărții, scriitorul își rememorează viața alături de mama sa, evocări ce trec și pe partea închipuirilor cauzate de suferință. Nici relația șubredă cu tată său nu îi scapă în aceste clipe, acesta pendulând între fericirea deplină și nesiguranța paternală.

Volumul este o radiografie aspră a doliului, care însă se bucură de metafora înălțătoare a talentului scriitorului. Durerea curge fluid printre rânduri, lăsând în urmă zeci de paragrafe subliniate care au un impact afectiv asupra cititorului. Schmitt nu numai că realizează cel mai intim portret al mamei sale, dar îi oferă acesteia imortalitatea printre operele literare, așezând cartea în vârful mărturiilor despre viață și moarte.

Și pentru că mi-a plăcut atât de mult, adunând zeci de fraze marcante, o să scriu mai jos cinci citate ce exprimă, zic eu, esența cărții și a experienței lui Schmitt. Citatele nu au o anumită ordine, toate având același impact și aceeași doză de importanță, dar care se axează pe diferite zone.

„Scriu aceste cuvinte pentru a mă convinge că enunț o realitate, încercând de ceasuri întregi să-mi pun durerea pe seama unui coșmar.

O femeie m-a purtat în pântec, m-a adus pe lume, mi-a permis să cresc, să mă maturizez, m-a transformat într-un om fericit, apoi, sigură de autonomia mea, m-a însoțit de la distanță; dar îmi dau seama că în adâncul adultului supraviețuia un băiețel care credea că mama lui era atât de frumoasă, de tămăduitoare, de puternică, încât avea să triumfe și asupra Doamnei cu coasa. Mama? O să omoare ea moarte!„


„Indiferența cosmosului față de amărăciunea mea, departe de a mă doborî, mă liniștește, mă dezbracă de orgoliu, dovedindu-mi – dacă mai era nevoie – că stările mele sufletești, în oceanul universului, înseamnă mai puțin decât o picătură de sudoare.„


„Am zece mii de amintiri cu mama, însă nu reușesc să o descopăr pe cea dintâi. Există o amintire inițială a soarelui? a cerului? a pământului? a apei? Iată ce e natura: cea ce nu lasă vreo amintire a începutului. Pentru mine, povestea noastră nu a început niciodată, a fost dintotdeauna.„


„Când vine pe lume un copil, vine pe lume şi o mamă. Fiecare naştere este o naştere dublă.”


„Detest această amărăciune care ghicesc că nu va înceta nicicând.

Îndrăgesc această amărăciune, avatar al iubirii mele pentru ea.„


Recomand tuturor acest nou volum al scriitorului belgian, carte care însă are nevoie de starea potrivită pentru a o cuprinde întru totul. Este nevoie de o inimă deschisă și un suflet pregătit să fie luat cu asalt de nostalgie, dor, suferință și chin interior. Dar merită cu siguranță, fiind una, dacă nu cea mai marcantă operă a sa. O și cât de minunate au fost paragrafele ce făceau trimitere la procesele de creație a volumelor Răzbunarea iertării sau Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin, care au fost scrise sau finisate în această perioadă extenuantă a doliului.

„Absenţa ei are atâta prezenţă!”

Jurnalul unei iubiri pierdute de Eric-Emmanuel Schmitt a apărut la începutul acestui an în traducerea lui Doru Mareș la Humanitas Fiction și este disponibil aici. Bineînțeles, de neratat este și întreaga serie dedicată acestuia, ce poate fi găsită aici.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s