De câțiva ani încoace am prins gustul scriitorilor contemporani, care nu numai că scriu literatură foarte bună, dar reușesc să surprindă realitatea cotidiană, cu suișurile și coborâșurile ei, luând locul unei oglinzi stilizate a sentimentelor. Poezia însă trece de bariera unei simple proiectări interior-exterior, trecând prin filtrul emoțiilor și al tuturor stărilor lăuntrice. Un astfel de volum am citit zilele trecute, care nu doar că dă glas traumelor societății, dar și purifică prin intermediul versurilor rănile unor dureri sufletești. Prin eu n-am trăit războiul, Anca Zaharia își împrumută propriile frustrări și dureri tuturor cititorilor a-i căror voință este fie în stagnare, fie în cădere, volumul venind ca un colac de ajutor în vremurile tulburi ale unei pandemii globale.
„Am scris milioane de cuvinte până acum și niciodată, nici măcar o dată pe cel mai important
Iartă-mă.„
Volumul nu are un punct definit unde eului liric se desparte de nava mamă a poetului și trece de partea ficțiunii, totul fiind învăluit într-o ceață groasă a confuziei în care sufletul își duce traiul greoi. Pandemia din ultimul an și-a pus amprenta pe spiritul omului, care deja se afla într-un declin emoțional. Anca nu se dezminte în nici un moment și revine în atenția cititorilor cu un nou pachet de poeme sincere și pe alocuri incomode despre starea actuală a multora dintre noi.
Cu toate titlul anunță un volum al melancoliei combinate cu o mânie resemnată, poemele au o forță puternică refulatoare, care nu doar că eliberează mintea și sufletul, dar care încearcă să trezească un simț al sănătății mintale cu care ne confruntăm în zilele de astăzi. Strămoșii noștrii s-au războit pe câmpurile de luptă, în timp ce noi purtăm un conflict cu o societate neînțelegătoare și o parte a noastră care vrea să se alinieze cu normele din exterior, în ciuda unei originalității proprii.
„am reușit să mă întorc în timp și să îi spun fetiței care-am fost că nu e vina ei
trăiască psihologia, dar vezi tu, fetița aceea știa deja totul
și poate să-mi reproșeze doar că n-am rămas cu ea mai mult
dar știe că am îmbrățișat-o în atâtea nopți în care-a adormit plângând, visând la moarte„
Cu toate că are la purtător doar 28 de poeme, volumul are forța necesară de a pătrunde în cele mai adânci răni și de a le supura până la măduvă, răscolind acolo unde trecutul se vrea refulat și cuvintele sunt înghițite în sec. Cartea se citește pe nerăsuflate, nici nu ai cum altfel, pentru că orice pauză ar putea sparge bula înfiorării interioare și vidul amintirilor s-ar înghide din nou, cicatrizând și mai adânc.
eu n-am trăit războiul este cartea potrivită pentru vremurile în care trăim, conturându-se pe experiențele fiecărui cititor. Este ecou al unor dezamăgiri, punct de plecare spre catharsis și refugiu pentru cei ce încă își măsoară variantele de scăpare. Eu am văzut-o ca pe o mărturie pătrunzătoare al unui sistem defect, prin care singularitatea încearcă din răsputeri să își facă loc, dar care de cele mai multe ori se lasă păgubașă în fața neajunsurilor și piedicilor imposibil de trecut. Cartea nu este un pansament pentru rănile emoționale, ci mai degrabă o dezlipirea usturătoare a acestuia, ce doare pe moment, dar care anunță tămăduire și aerisire.
Se pot spune multe despre acest al treilea volum de poezii al Ancăi Zaharia, dar cred că cel mai bine este să îl citiți și să îl experimentați pe pielea voastră, să lăsați propriul filtru să analizeze fiecare vers și să îl primiți nu ca pe o răcnet individual al eului liric, ci ca pe un apel la introspecție și schimbare. Eu una mă bucur că am avut ocazia să o citesc pe Anca Zaharia, a cărei operă se afla de mult timp pe radarul meu și care îmi confirmă, din nou, că literatura românească contemporană este pe mâini bune.
eu n-am trăit războiul de Anca Zaharia a apărut în acest început de an la Casa de pariuri literare și este disponibil aici.
Ciobanul de azi 