„Viața de apoi a poetului” de Andrei Crăciun – un buchet nostalgic al confesiunii feminine

Colecția N’autor s-a îmbogățit în această toamnă cu noua carte a lui Andrei CrăciunViața de apoi a poetului, un volum ce se axează pe ce rămâne în amintirea celor ce te-au iubit după ce ai trecut în neființă.

„Nostalgia este durere.„

Aceasta este a doua mea întâlnire cu scriitorul originar din Târgoviște, după Aleea Zorilor, un roman autobiografic alcătuit dintr-o singură frază. Viața de apoi a poetului este însă o lucrare de ficțiune, unde ne sunt prezentate 23 de voci narative ce se învârt în jurul lui Alexandru, poet, reporter și profesor, care acum nu mai trăiește decât prin amintirea celor ce l-au cunoscut.

„A-ți aminti înseamnă a suferi până la sfârșitul amintirii.„

Naratorul decide să se focuseze pe partea feminină ce l-a cunoscut pe Alexandru, alegând 20 de femei ce l-au iubit pe acesta și care, acum, după moartea poetului, își rememorează relația pe care au avut-o.

„Lui Alexandru nu i-a căzut niciodată masca, nu cu mine, cel puțin, nu știu ce copilărie a avut, mi-o povestea foarte rar și pe sărite, vorbea despre ea ca despre un paradis din care a fost izgonit, dar eu nu știam pe atunci să separ adevărul de minciunile necesare.„

Fiecare dintre cele douăzeci de femei are propria versiune în ceea ce privește persoana lui Alexandru, însă timbrul vocilor este unul universal, iubirea fiind încă elementul de bază ce leagă amintirea de moartea poetului. Chiar dacă acesta nu a fost o persoană deschisă sau tandră, a atras ca un magnet inimile a atâtor femei, cartea aducând astfel în discuție motivul artistului neînțeles, care fără a face prea multe, sau poate în ciuda refuzului său de a se complace rigorilor societății, captivează atenția femeilor care cred și speră că îl pot face fericit, tinzând spre o schimbare pozitivă în caracterul său.

„Atunci când făceam dragoste era sălbatic și, când mă părăsea, mă părăsea cu aceste cuvinte: Iartă-mă, eu nu sunt și nu o să fiu un om civilizat.„

„Visa la un pământ al oamenilor liberi, care nu avea cum să existe, iar faptul că viața nu era cum și-o dorea îl scotea din minți și îl făcea să nu mai vrea să o trăiască decât în afara normelor.„

Lectura are parte de un farmec aparte, unde naratorul jonglează cu trecutul cadențat al poveștilor de iubire ce deși nu au durat prea mult, au lăsat o amprentă veșnic vie în inimile femeilor. Nici faptul că Alexandru le-a părăsit fără regrete nu a avut nici un impact în enormitatea sentimentelor acestora, femeile încă vorbind cu multă duioșie și întristare despre ceea ce, pentru multe dintre ele, a fost marea dragoste a vieții.

„Obișnuia să mă ceară în căsătorie de trei ori pe săptămână, dar n-a purtat costum nici măcar în coșciug, credea că oamenii care aduc pe lume copii sunt vinovați de crimă și n-a avut niciodată disciplină financiară.„

Portretul lui Alexandru este realizat așadar într-un mod indirect, din surse auxiliare, care nu putut păstra o poziție neutră în ceea ce privește caracterul poetului, totul fiind trecut prin filtrul iubirii pătimașe. Avem însă parte și de trei capitole speciale, unul în care Alexandru prinde glas de după moarte, unul al naratorului și unul al lui Dumnezeu, acestea dând structurii liniare a rememorării un boost în ceea ce privește intriga tulburătoare.

Mi-a plăcut tare mult construcția romanului, capitolele scurte, dar concise, ce surprind esența unei vieți chinuite de artist neînțeles. Andrei Crăciun se aventurează în mintea femeilor și o face cu multă dibăcie, reușind să imortalizeze în 160 de pagini o lectură a nostalgiei, unde douăzeci de suflete feminine roiesc neîncetat în jurul a celui ce a fost un poet, profesor și reporter cu idealuri și dorințe ce nu se pliau pe standardele futile ale societății contemporane.

„Complet inutil ordinii sociale, Alexandru nu putea să trăiască decât pentru frumusețea pură. Orice adunare, mai ales cele ale poeților, ba chiar și cele ale cititorilor, îl întrista ca o moarte.„

„El era elegant și melancolic; și nu a fost niciodată pregătit pentru viață – oricine e sincer cu el, o știe; și orice întâmplare care nu era poezie îl plictisea sau îl înfuria și atunci tăcea, iar în clipele sale de tăcere nu mai era frumos.„

Cu toate că romanul este scris sub forma unor necrologuri, sentimentul de lugubru este înlocuit cu cel al melancoliei, fiind astfel o carte sentimentală, o radiografie îmbibată în iubire și tristețe, o tânjire neîncetată după trecut și ale sale amintiri vidate. De asemenea, în ciuda faptului că este scris sub forma unei narațiuni, lectura se bucură de o expresivitate specifică poeziei, fiecare poveste nuanțând caracterul unitar al poetului.

„Trăsăturile feței lui nu reușeau să spună o poveste, trupul său era trupul unui marinar condamnat să rămână pe uscat și să fie nefericit, avea păsări în voce, nu știu cum să explic asta. Da, Alexandru avea ceva grav în voce, ca un om care urmează să și-o piardă pentru totdeauna. Iar sufletul lui era de bufon și era foarte obosit, de parcă ar fi trăit dincolo de ora închiderii.„

Recomand cu mare drag romanul Viața de apoi a poetului, este o narațiune solidă, închegată și fluidă, un buchet al confesiunii sensibile feminine, întrerupt doar de trei intervenții masculine, fiind o lectură de citit pe nerăsuflate, având în minte doar o singură întrebare: Cât din tine rămâne în amintirea celor care te-au iubit?

Viața de apoi a poetului de Andrei Crăciun a apărut în colecția N’autor coordonată de Eli Bădică la Editura Nemira și este disponibilă aici.


2 gânduri despre “„Viața de apoi a poetului” de Andrei Crăciun – un buchet nostalgic al confesiunii feminine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s