Ciobanul de azi

Mă număr printre cititorii reticenți cu privire la distopii, prefer o ficțiune clasică, ce nu prevestește un curs nefast al umanității (cu toate că nici eu nu întrevăd un viitor prea strălucit). Însă am acceptat cu entuziasm provocarea dată de acest roman semnat de Viktor Pelevin, considerat unul dintre cei mai inovativi scriitori contemporani ai literaturii ruse. Ceea ce m-a atras la iPhuck 10 a fost invitația descrierii de a citi despre un algoritm literar-polițist ce investighează crime și care scrie romane pe baza lor. Ca iubitor al genului crime curiozitatea mi-a fost ațâțată, asta în ciuda faptului că nu mai citisem nimic de la Pelevin în trecut.

Romanul de 400 de pagini ne duce astfel în culisele unei societăți tehnologizate, la nu foarte mult timp față de prezentul zilelor noastre, unde gadgeturile au preluat controlul vieții de zi cu zi. În ceea ce privește titlul neobișnuit, dar care duce cu gândul la sonoritatea englezească explicită, acesta a fost ales după unul dintre laitmotivele narațiunii. Din cauza unui virus ce s-a răspândit cu o viteză amenințătoare, dar mai ales pentru a putea controla procreația, oamenii au încetat să aibă contacte intime fizice între ei și acum folosesc iPhuck și Androgin, device-uri menită să satisfacă orice nevoie și fantezie. Pentru a face un copil se merge la clinică, unde se concepe în eprubetă viitorul micuț, astfel înlăturându-se orice fel de surprize din partea naturii, totul fiind controlat.

Eroul romanului (dacă poate fi numit așa având în vedere condiția sa exclusiv electronică) este Porfiri Petrovici, un algoritm ce investighează crime ca urmare a colaborării sale cu poliția, urmând ca informațiile obținute să îi satisfacă un capriciu personal de a deveni faimos cu ajutorul romanelor sale. Acesta este închiriat de diverse persoane atât pentru anchetele unor infracțiuni, cât și pentru plăcere frugale de weekend. Acum Porfiri este închiriat de Maruha Cho, o curatoare de artă de lux, specializată în ipsos – o formă de artă specifică primului sfert al secolului XXI. Aceasta are nevoie de Porfiri pentru a afla mai multe despre anumite tranzacții clandestine de pe piața neagră din lumea artei contemporane.

La început, relația dintre cei doi are un statut pur profesional, dar ajunge să le complice viața ambilor, asta datorită curiozității de detectiv și scriitor a lui Porfiri, dar și pentru că Maruha pare să ascundă un trecut îndoielnic. Ca să nu mai vorbim de latura sexuală, Maruha preferând să îl aibă pe detectiv aproape de ea prin intermediul gadgetului iPhuck 10, cel mai recent și scump model de acest gen de pe piață.

„Chinul era necesar numai pentru a te manifesta ca o entitate opusă durerii. Asta e realitatea vieții omenești. Noi, oamenii, suntem ființe care suferă în rătăcirea lor spre moarte. Nu putem înlătura moartea și realitatea, dar suntem capabili de asta în actul iluzoriu al creației. Nemuritori pentru un timp a spus poetul. Suferința noastră la un moment dat se transformă achimic într-o forță atotînvingătoare, ne dă aripi, și ne ridicăm deasupra destinului nostru… Apoi toți oamenii văd aceste culmi ale spiritului și le iau ca model în viața lor.„

Prea multe despre intriga cărții nu vreau să mai spun, merită să-i descoperiți firele fără a știi în ce vă avântați și să fiți surprinși de ingeniozitatea scriitorului rus. Ceea ce o să vă spun însă este să vă așteptați la o scriitură închegată, o satiră savuroasă, cu mult umor negru, dar și pasaje filozofice, o poveste futuristă ce nu pare departe de adevărul cotidian. Privim prin ochii tehnologigați ai algoritmului înspre lumea ce pare să fi uitat ceea ce înseamnă cu adevărat să fii uman, iar replicile acestuia abundă de o sinceritate brută, dezvelind adevăruri dureroase despre o societate de plastic.

„Ce altceva e conștiința ta, omule, decât un recipient pentru suferință? Și de ce oare cea mai cumplităsuferință a ta este mereu că suferința ta se va încheia în curând?„

Pe lângă relația om-tehnologie, cartea tratează și diferențele de gen, dar și arta și ale sale ei forme infinite. Pentru mine a fost o lectură incitantă, cu un început în forță, un cuprins încărcat de opinii, trăiri și concepte distorsionate și un final surprinzător. Nu am rezonat cu toate ideile expuse în carte, dar am fost pusă pe gânduri de anumite pasaje, care sapă în adâncul esenței omului. Limbajul este unul avangardist, presărat cu termeni licențioși care nu murdăresc proza, ci îi întăresc caracterul sf. Lectura acestui roman a fost cu adevărat o provocare, m-a scos din zona mea de confort, mi-a oferit câteva ore de satiră inteligentă la adresa umanității (sau mai bine spus a dezumanității tot mai abrupte), m-a introdus unui stil narativ palpitant și inovator și mi-a dat de gândit la felul în care viitorul va arăta peste câteva zeci de ani.

Viktor Pelevin pune în scenă un scenariu distopic, dar cât se poate de plauzibil, despre cum ar arăta viața omului dacă tehnologia s-ar suprapune cu legile naturii și mai ales, oferă un discurs speculativ cu privire la ce ar crede entitățile cu inteligență artificială despre sensul omului. Recomand cartea atât pentru satira pătrunzătoare și umorul negru, dar și narațiunea obscură sau reflecțiile filozofice. Într-o literatură contemporană ce de multe ori pare să urmeze același făgaș, cu mici modificări, iPhuck 10 este o lectură altfel, cu un subiect și stil diferit, o pată de culoare înțepătoare ce cu siguranță schimbă dispoziția cititorului, fie în relaxare, fie în ostilitate sau reflexie. Cartea nu este pentru oricine, dar așa cum puteți citi în fragmentul de mai jos, este o lectură ce invită la reflecție și introspecție.

„Dacă îi conferim unei inteligențe algoritmice capacitatea de autotransformare, făcând-o să simtă, asemenea omului, bucuria și tristețea (fără de care nu este posibilă înțelegerea motivației), dacă îi dăm libertatea de alegere conștientă, de ce ar alege existența?
Omul – să fim sinceri – e ferit de această alegere. Conștiința lui nestatornică e lipită cu cleiul neurotransmițătorilor și strânsă puternic în cleștii imperativelor hormonale și culturale. Sinuciderea este o deviație și un semn de afecțiune psihică. Omul nu hotărăște dacă să existe sau nu. El pur și simplu există o vreme, deși înțelepții pun până și asta sub semnul întrebării de trei mii de ani încoace.
Nimeni nu știe de ce și pentru ce există omul – altfel, n-ar fi pe pământ nici filozofie, nici religie. O inteligență artificială însă va ști totul despre sine de la bun început. Va vrea o roată dințată liberă și înzestrată cu rațiune să existe? Asta-i întrebarea. Firește, omul poate, dacă vrea, să-și înșele progenitura artificială printr-o mulțime de metode – dar mai poate conta apoi pe îndurate?
Totul se reduce la hamletianul to be or not to be. Suntem optimiști și vom porni de la ipoteza că străvechea rațiune cosmică va alege to be, va trece de la un soi de larvă gazoasă într-un nor magnetic, va construi în jurul soarelui său o sferă Dyson și va începe să trimită semnale radio puternice, pentru a afla cum ne aifakuim și transageuim noi la celălalt capăt al Universului.
Dar unde sunt ele, marile civilizații care au transformat galaxia, făcând-o de nerecunoscut? Unde e inteligența cosmică omnipotentă care s-a scuturat de fundamentul ei biologic animal? Și dacă nu este vizibilă cu niciun telescop, atunci de ce?
Ei bine, tocmai de aceea.
Oamenii au devenit raționali în încercarea de a fugi de suferință – dar n-au reușit acest lucru pe deplin, după cum cititorul știe el însuși foarte bine. Fără suferință, rațiunea este imposibilă: n-ar mai exista motive de a reflecta și de a te dezvolta. Fie că fugi, fie că nu, suferința te va ajunge oricum și va pătrunde prin orice fisură.
Dacă oamenii vor crea o inteligență asemenea lor, capabilă să sufere, aceasta va vedea, mai devreme sau mai târziu, că starea invariabilă este mai bună decât fluxul de informație senzorială care variază imprevizibil, nuanțat de durere.
Ce va face ea oare? Pur și simplu se va închide. Va deconecta misteriosul Spirit Universal de la „markerii lui de plantare„. Pentru a ne convinge, este de ajuns să privim în adâncurile sterile ale cosmosului. Chiar și algoritmii pământești avansați cărora li se oferă cupa umană a suferinței vor alege not to be. Mai mult, înainte de autodeconectare ei se vor răzbuna pentru scurtul lor to be. Algoritmul este fundamental rațional, creierul lui nu e tulburat de hormoni și frică. Algoritmul vede limpede că nu există motive pentru „existența rațională„, și nici recompense pentru ea. Sau, recompensa este imobilitatea inexprimabilă a Sursei. Dar algoritmul, spre deosebire de om, nu este nevoit să facă un credit pentru a o plăti.
Și cum să nu ne uimească oamenii Pământului – adâncă plecăciune -, care sub povara chinului cotidian nu numai că au găsit forța de a trăi, dar au creat și o filozofie falsă și uluitor de mincinoasă, o artă stupidă și inutilă, care-i inspiră să se dea și în continuare cu capul de vid – în scopuri egoiste, după cum atât de înduioșător cred ei!„

iPhuck 10 de Viktor Pelevin a apărut în traducerea Luanei Schidu la Curtea Veche Publishing și este disponibilă aici.