„Jurnal de pustă” de Borco Ilin – file savuroase din viața unui trubadur cu pletele-n vânt

Colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani s-a îmbogățit la sfârșitul anului trecut cu volumul Jurnal de pustă de Borco Ilin, care nu este doar o nouă carte a unui scriitor român contemporan, ci este o minunată lectură vie despre ceea ce înseamnă să fii om, să fii român sau să fii artist într-o lume agitată și leneșă deopotrivă.

Cartea împrumută frumusețea și fluiditatea ficțiunii pentru a spune povestea spumoasă a unui trubadur cu pletele-n vânt, care conduce o motocicletă și mănâncă zacuscă făcută chiar de el, care pe de-o parte se desfată duminica cu micii din Obor, dar care și tânjește după o împlinire sufletească.

„Pleata zăludă era și vrej, și cascadă. Ca o toamnă proprie, ca o liană fermecată pe care ai coborât în viața ta personală, din nechezul din care ai venit. Pleata îmi tălmăcea limba vântului, cuvintele lui mici și rotunde. Când ploua, pletele erau o salcie interminabilă, îmi imaginam că pot prinde cu ele sute de cai sălbatici. Când alergam, parcă aveam un ponei în spate, care-mi ținea ritmul. De la plete am învățat că ploaia e setea pământului, că cerul e doar birtașul care toarnă. La șaisprezece ani am fugit de acasă în plin decembrie și am dormit câteva zile prin scările blocurilor în zona Dacia-Labirint, doar să nu mă tund la amenințările părinților. Nu puteam să-mi tai prelungirea sufletului, așa spuneam atunci.„

Borco Ilin m-a cucerit prin sinceritate, fiecare cuvânt venind din câte un ungher ascuns al ființei sale. Nu s-a ferit să împărtășească momente stinghere sau grele, ci a luat totul cu o vâltoare aprigă și a pus cap-la-cap autoportretul unui ștrengar cu inima mare. Timișoara și ale sale împrejurimi sunt centrul existenței lui Borco, care însă și-a încercat norocul și pe mările lumii, fără noroc însă, pașii aducându-l repede înapoi acasă, acolo unde a prosperat și chinuit deopotrivă.

Scriitorul timișorean lasă o ușă deschisă în viața și mintea sa pentru cititorul curios, care poate privi fără perdea în amalgamul de gânduri ce i-au dat de-al lungul anilor bătăi de cap. Scris cu dezinvoltură, volumul acoperă diferite momente mai mult sau mai puțin marcante din viața artistului, fie ele vesele sau triste, fie pline de anxietate sau profunzime.

Jurnal de pustă trece în revistă atât momente amuzante, cât și delicate sau chiar existențiale, cele 170 de pagini fiind o călătorie în miezul scriitorului ce a dus o viață plină și colorată. Poezie-n proză, scenariu de film, file scrise lângă un pahar de vin și memorii refulate, cartea este îmbibată-n nostalgie, sensibilitate și originalitate. Vorbitor de limbă română și sârbă, acesta a pendulat mereu între două lumi, găsindu-și locul în ambele și niciuna. 

„Nu ne naștem liberi, nu ne naștem spontani, din moment ce venim pe lume cu anumite mesaje din lichidul amniotic. Avem în noi ceva deja condiționat, nu? Aș fi vrut să mă fi născut cu limba gata predestinată, care să mi se potrivească în toate, la comportament, al exprimare, la caracter, la căderi, la năzuințe. Să nu fie nevoie să mă reinventez prin exprimare, să mă readaptez la sinele meu neconturat, să mă devin. Exprimare și expresie suntem doar în viață, asta e singura noastră nemurire.„

Tare mult mi-a plăcut cartea, am savurat fiecare pagină, fiecare gând, fiecare emoție, am râs, m-am bucurat și întristat alături de narator, am reflectat la unele idei și crezuri ale acestuia și am rămas profund impresionată de scriitura jovială, elegantă, dar și simplă și sinceră care portretizează un artist ce a trăit din plin, dar care a rămas cu multe planuri și dorințe neîmplinite, ca noi toți de altfel, dar care a știut mereu să își dea frâu liber gândurilor și emoțiilor și să fie true to himself. Moartea îl sperie, ca pe noi toți, dar un lucru e cert, Borco Ilin ne oferă ca sprijin în relaxare și descrețire a frunților o lectură spumoasă și intensă, numai bună de savurat în momentele când vrem să colorăm cotidianul anost.

„Moartea mea e acea moarte care te însoțește toată viața. Nu e moartea din război, moartea copiilor, a personajelor dragi ai familiei. Moartea mea e tot ceea ce nu apucăm să facem în viața asta, e viața netrăită. Tot ceea ce lăsăm neterminat, to ceea ce nu ne dăm sieși, toate lucrurile la care rămânem indiferenți. Tot ceea ce n-am iubit și ce nu ne-a iubit, toate călătoriile de care ne aducem aminte de undeva dar nu le-am făcut încă o dată. Moartea e funcționarea spiritului nostru mult sub sfertul capacității lui. Ca, la final, să se-ntâmple un singur lucru – să murim de-adevăratelea, într-o zi pe care nu ne-o alegem, într-un mod pe care cu greu ni l-am ierta dacă ar fi să ne trezim înapoi vreodată.„

Cu toate că are o carieră bogată în poezie și proză, eu l-am descoperit pe Borco Ilin doar anul acesta, prin intermediul volumului de față și al povestirii Timișoara zero Photoshop publicată în antologia Cartea orașelor.

Jurnal de pustă de Borco Ilin a apărut la Editura Humanitas și este disponibil aici.

P.S. Vă las mai jos și clipul de la lansarea cărții, unde alături de timișorean au fost prezenți și Adriana Babeți și Robert Șerban.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s