Ciobanul de azi

Am prins așa un drag de Harry Hole, încât vreau să îi citesc toate aventurile imaginate din ce în ce mai maiestuos de Jo Nesbø. Am început seria anul trecut cu mari speranțe, fiindu-mi recomandată de iubitorii genului crime fiction. Liliacul mi-a plăcut tare mult, încă de pe-atunci știam că Harry Hole este un personaj bine creionat, iar Cărăbușii mi-a dovedit că flerul său este magnetizant, în ciuda alcoolismului problematic.

Ei bine, Pasărea cu piept roșu ni-l aduce pe detectivul certăreț în acțiune în propria-i țară, Norvegia. Cam neobișnuită decizia lui Nesbø de a-l duce pe Hole în alte țări în primele două romane ale seriei, respectiv Australia și Thailanda, de obicei acest lucru se face doar după ce detectivul își arată inteligența în câteva cazuri locale. Însă, acest lucru nu a deranjat, ba chiar îi dă lui Harry Hole un aer exotic, fiind un cetățean al lumii, fără rădăcini prea adânci în nici un loc specific.

Norvegia anului 1999. Președintele Americii urmează să vină în vizită în capitala țării nordice, așa că toate forțele de ordine sunt în alertă. Harry vede însă pe cineva suspect ce ține în mână o armă letală. Se gândește la siguranța președintelui, așa că trage. Însă, se dovedește că suspectul era unul dintre paznicii primului om în stat american. Ca să nu izbucnească acuze prin presă, autoritățile locale mușamalizează incidentul, iar Harry este promovat într-o divizie unde ar trebui să facă mai multă muncă din spatele biroului, și să tragă mai puține focuri de armă. Dar atunci când acesta dă peste câteva cartușe suspecte, ce aparțin unei arme foarte scumpe de pe vremea războiului, simțul de detectiv nu mai poate fi oprit. Și uita așa își începe anchetarea unui caz ce își are rădăcinile în tranșeele naziste ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Sună bine, nu? Chiar e o carte grozavă, cu un Harry Hole surprins din toate unghiurile, atât la pământ, cu sticla alături, și la înălțime, fiind singurul care poate adulmeca urma răufăcătorilor. Se și îndrăgostește, iar asta îl sensibilizează și chiar îl face să pună deoparte, măcar pentru puțin timp, gândurile legate de crime și criminali.

Cum războiul constituie o bună parte a poveștii, nu am putut să nu citesc anumite pasaje cu un nod în gât, gândindu-mă la evenimentele ce se petrec peste graniță, în Ucraina. Măcelul descris de Nesbø a căpătat o nuanță mult prea vie în aceste momente, dar măcar în proza sa cei vinovați au fost pedepsiți. În viața reală mai avem de așteptat în neștire și neputință.

Punând acest aspect la o parte, romanul este teribil de bun, de captivant și de viu. Cele două fire narative, al prezentului și al trecutului se împletesc excelent, oferind cititorului o puternică poveste despre trădare și crimă. Îl putem privi pe Harry Hole în plină desfășurare în țara natală, avem și alte personaje bine creionate, care prind viață datorită ingeniozității naratorului. Suspansul este la cote înalte, iar finalul excelent. Cele 620 de pagini pur și simplu zboară, ritmul fiind unul alert, fără descrieri inutile sau momente de umplutură. Pasărea cu piept roșu este cel mai solid roman al seriei, nu știu dacă este preferatul meu deoarece tare mult mi-a plăcut Liliacul, așa că l-aș pune pe aceeași treaptă, cu un plus pentru acest volum pentru amploarea firului narativ. De-abia aștept să citesc și celelalte volume, presimt că această serie va deveni una dintre preferate.

Pasărea cu piept roșu de Jo Nesbø a apărut în traducerea Lorenei Mihăeș la Editura Trei și este disponibil pe site-ul celor de la Cartepedia aici.