Ciobanul de azi

De când mi-am propus acest maraton de poezie contemporană feminină am știut că vreau să citesc volumul Clinamen (Poem în trei glasuri) de Emanuela Ignățoiu-Sora. De ce? Pentru că are ca temă centrală frica și ale sale ei forme și culori. Spun culori pentru că versurile Emanuelei emană mult vizual, care deși în multe ipostaze este gri și prăfuit, în altele ne duce cu gândul la lanurile de cereale vara și la fânul proaspăt cosit ce trebuie adunat.

Așa cum îi spune și titlul, volumul este împărțit în trei glasuri, ce deși se aseamănă prin ton și mesaj, au parte de mici diferențieri în ceea ce privește mediul în care este situat eul liric și de stadiul fricii și al amintirilor. Cu toate că emoția primară a poemelor este îndreptată spre frică, aceasta nu este acompaniată de lașitate sau moleșeală, ci de o duritate aspră, ce nu renunță din a se vindeca. Timpul are menirea de a cicatriza rănile trecutului, dar lasă în urmă amintirile ce poartă un iz de melancolie, simțindu-se în anumite momente și stări de dor și amăgire.

„Să te ții de curaj
ca de o liană
cu care străbați teritoriile fricii„

Cu toate că volumul este scurt, poezia Emanuelei este densă și bine structurată, poeta alegând să taie ce este în plus și să ofere cititorului doar miezul emoțiilor, doar sucul plin de savoare și imagini. Pentru mine a fost o lectură dintr-o suflare, ca și cum timpul s-a oprit în loc în timp ce eram martora unui carusel de tulburări interioare, al unei descătușări intime, dar nu incomode, ci eliberatoare. Nu am simțit că îi invadez intimitatea eului liric, ci că citesc filele unui jurnal lăsat intenționat deschis pe o bancă la umbra unui copac.

„Poarta s-a deschis, a spus
Ea fugea departe, în pădure
Fără să știe că totul era deja acolo: mama, frica, tata
frica,

Ea fugea, colbul venea din urmă, ca un cuvânt ieșit din uz
Poarta s-a deschis, am spus
Iată frica: un cuțit ce stă să cadă
Ea avea o helancă grena, vara era toridă, ea alerga
Și zgomotele pădurii se domoleau de parcă venea iarna
Ea avea să calce prin zăpadă
Peste mulți ani,
Cizmele ei nu vor face zgomot
Vom fi la vânătoare de iepuri,
eu și tata
Poc! Poc! Se va auzi și flacăra va sfârteca pielea
Poarta s-a deschis, a spus„

Clinamen este al doilea volum de poezie al Emanuelei Ignățoiu-Sora, iar acest lucru se vede în maturitatea și fluiditatea versurilor. Penița nu îi este străină și sper eu, ne va mai încânta și pe viitor cu alte creații ce dau glas unor trăiri dureroase, tulburătoare sau măcar mișcătoare. Cred că acest volum se mulează după cititorul ce caută atât o poezie cu substanță, dar și poeme ce îmbină frica cu frumusețea, rezultând un dans poetic captivant și dens. Pentru mine a fost o lectură plăcută, am fost purtată în verile copilăriei eului liric, dar și în New York-ul din 9/11, am simțit atât tristețe și frică, cât și iubire și gingășie. Poezia Emanuelei atinge unde trebuie, asta dacă o lași să te învăluie întru-totul și să îți demonstreze că frica nu trebuie să fie o emoție rușinoasă, ci un element ce trebuie tratat cu grijă și scos la suprafață, dacă nu prin scris, măcar prin citit poezie.

„Cum îmblânzim frica?„ – acest vers cuprinde esența volumului, care oferă un răspuns la temerile umbroase din interior. Unii depășesc momentele grele prin urlarea emoțiilor în gura mare, alții prin tăcere, dar orice metodă am alege, poezia sigur este un leac bun, dacă nu să stârpească negura nesiguranței, măcar să îndulcească peisajul gri.

Clinamen (Poem în trei glasuri) de Emanuela Ignățoiu-Sora a apărut la Casa de Pariuri Literare și este disponibil aici.