„Vaporul de noapte spre Tanger” de Kevin Barry – un deliciu pentru fanii absurdului

Vaporul de noapte spre Tanger m-a atras instantaneu din două motive: a fost comparat cu Așteptându-l pe Godot și a fost nominalizat în 2019 la Booker Prize. Așa că atunci când a apărut pe site-ul celor de la Cartepedia nu am ezitat, setându-mi deja așteptări destul de mari.

Ei bine, Kevin Barry țese un text ce plutește pe linia absurdului, dar care nu uită de macheta narațiunii și a intrigii clasice și căruia îi adaugă și câteva pete de discuții filozofice. Acestea fiind zise, pot să spun că mi-a plăcut cartea, ce deși mi-a oferit câteva momente în care confuzia și-a făcut apariția, dialogul spumos și absurd dintre cele două personaje principale a făcut cu adevărat deliciul întregului roman.

Cartea ne duce direct în inima și gândurile a doi gangsteri îmbătrâniți ce așteaptă în portul spaniol Algeciras un vapor cu destinația Tanger. La bordul acestui vapor ar trebui să se afle și fata unuia dintre personaje, care a fugit de acasă de câțiva ani. Și cum stau ei și așteaptă câteva ore bune, discuțiile se abat de la monotonia unei așteptări lungi și creează un dialog unde relația întrebare-răspuns nu își are locul.

„Terminalul de feribot are un aer bântuit, o atmosferă sinistră. Duhnește a corpuri obosite și a groază.„

Maurice și Charlie își joacă rolurile la perfecție, reușind să ofere cititorului un spectacol al vieții brute, unde greutățile vin și pleacă, gândurile și experiențele fiind singurele ce rămân. Pe lângă prezentul din portul spaniol, cartea ne oferă și întrezăriri în trecutul celor doi, a căror relație de prietenie datează de peste douăzeci de ani, atunci când au început să facă trafic clandestin de droguri. Nici iubirea nu îi ocolește pe acești doi aventurieri hăbăuți, ba chiar par să împartă dragostea pentru aceeași femeie complicată.

Moartea, sau mai bine spus – expectativa morții, este punctul central al cărții, totul învârtindu-se în jurul unui destin de mult știut. Drogurile și mulții ani trăiți în ceață conturează profilele celor doi, care acum se înfățișează în fața cititorului ca două fantome a ceea ce au fost odată. Iubirea și misterul ei parfumează întregul roman, tragedia combinându-se savuros cu comedia.

„Știi la ce mă gândesc, Maurice?
Zi-mi Charlie.
La moarte, Moss.
Iar începe.
Așa dură o fi cum se zice?
Cum adică?
Nu o fi un fel de ușurare, când vine? Îngerul negru?… Ia taci acum… Ascultă… Bătaia ușoară a aripilor ei… O auzi?
Charles?
Ne-o fi mai bine dincolo, Maurice? Asta întreb. Cu toate nenorocirile care se-ntâmplă acum?
Nu mă aștept să fie un picnic, Charlie. După moarte.
Crezi că e sfârșitul?
Nu zic că e sfârșitul. Doar că nu mă aștept la un picnic.
Eu am o perspectivă destul de veselă despre momentul M. Să știi.
Ce vezi tu acolo, Charlie? La capătul drumului?
Nu văd o pajiște cu plină cu flori. Nu zic asta deloc. Nu văd niciun golf sub lumina lunii. Cu toate păsăruicile de pe vremuri, aliniate acolo, așteptându-te pe tine, una după alta, în floarea tinereții. Cu obrajii rozalii și ochișorii veseli. Nu văd asta absolut deloc. Dar ce îmi închipui eu, maurice, este un fel de… liniște. Știi? Doar un fel de… liniște.
Minunat, zice Maurice Hearne. Odihnitor.
Când te gândești câte suportăm de-a lungul vieții? Ca zgomot?
O cacofonie, domnule Redmond.
Venim pe lume țipând din toți rărunchii, în urletele bietelor noastre mame.
Bietele noastre mame, cu paiele aproape smulse din saltele.
Și primul lucru pe care-l facem? Începem să urlăm și să țipăm, la rândul nostru. Deschidem plămânii și-i dăm bice. Le arătăm noi lor. Și cum plecăm? La capătul îndepărtat al vieții? Destul de des, la fel. Urlând până nu mai știm de noi.
Și între astea două, ce se întâmplă?
Zgomot, Maurice. Nimic altceva decât zgomot și consternare.
Cauți liniștea în viață, Charles? Și o găsești?
În groapă, da.
Sau în dragoste, poate.
Poate.„

The Guardian scrie despre acest roman că este „o călătorie tragicomică în abis„ și nu pot să nu fiu de acord, pe tot parcursul lecturii simțindu-mă ca și cum eram acolo lângă ei. Lecturarea acestui roman se aseamănă cu vizionarea unei piese de teatru, bine puse în scenă și cu multe momente ce ascund înțelesuri profunde și esențiale. Cred că Vaporul de noapte spre Tanger este un Așteptându-l pe Godot modern, cu droguri, sex și amor pierdut, unde dialogul sacadat face deliciul întregii povești. Eu nu mă dau în lături de la o narațiune bună ce aparține genului absurd, iar opera lui Kevin Barry reușește să combine savuros nonsensul și incoerența cu mesajele ascunse în spatele măștilor de băieți răi.

Scriitorul irlandez aduce un plus de culoare în literatura contemporană, nu degeaba fiind considerat una dintre vocile importante ale acestor ani. Romanul său Vaporul de noapte spre Tanger nu este pentru toată lumea, lectura selectându-și singură publicul avid de absurd, dialog comic, esențe de tragism și mostre de filosofie combinată cu iubirea și drogurile. Așadar, dacă gustați un astfel de cocktail spumos, lectura aceasta este pentru voi.

Vaporul de noapte spre Tanger de Kevin Barry a apărut în traducerea Mihaelei Buruiană în colecția la Anasi Contemporan și este disponibil pe site-ul celor de la Cartepedia aici.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s