În urmă cu câteva luni am citit volumul Invențiile ocazionale, care deși e o colecție de texte despre diferite teme scrise pentru un cotidian renumit, m-a făcut să mă îndrăgostesc de stilul Elenei Ferrante. Știam de pe-atunci că m-am îmbarcat la bordul freneziei cauzate de enigmatica scriitoare italiană și nu urma să mă dau jos prea curând. Însă, ceva mă oprea din a mă înfrupta cu scrierile sale ficționale. Avusem deja în urmă cu câțiva ani o încercare eșuată de a citi Prietena mea genială, iar volumul Fiica ascunsă nu m-a prea convins. Viața mincinoasă a adulților a fost solid, dar tot nu îndeajuns de puternic pentru a-mi da avântul necesar de a (re)începe o tetralogie. Tocmai de aceea am decis să continui cu scrierile sale nonficționale, Frantumaglia. Viața și scrisul meu fiind următoarea pe listă.
E drept că acest volum este adresat, în primul rând, celor ce sunt familiarizați cu operele Elenei Ferrante, găsind aici lumea din spatele personajelor din romane, cu introspecții și analize extrem de minuțioase și profunde. Însă eu am căutat seva scriitoarei, am vrut să o cunosc mai bine pe Ferrante ca scriitoare și de ce nu, ca om. Am dat peste o enigmă, peste o artistă pur sânge ce nu își trădează în nici o clipă condiția de povestitoare.
Ceea ce face ca entuziasmul pentru Ferrante să fie și mai puternic în toată lumea este masca necunoscută din spatele scriitoarei. În 1990, când debuta cu romanul Iubire amară, aceasta a făcut ceva neobișnuit. A decis să nu intre în atenția publicului și a mass-mediei, ci să își lase scrierile să trăiască singure printre cititori. A refuzat orice fel de apariții în presă, iar identitatea ei este, până în zilele de azi, un mister total. Nici sexul ei nu este confirmat, mulți chiar speculând că ar fi bărbat sau chiar un grup de masculi intelectuali.
Avem așadar un personaj printre personaje, un păpușar fără chip ce dă viață unor povești ce impresionează o lume-ntreagă. Volumul de față îi pune în valoare talentul, dar o și prezintă ca o scriitoare pentru care cuvintele sunt hrană, iar poveștile o preocupare neîncetată.
Frantumaglia este un termen moștenit de la mama sa, care însumează stări interioare incoerente, senzații contradictorii ce sfâșie, un peisaj instabil, efectul sentimentului de pierdere și depozitul timpului fără ordinea unei povești. Așa este și Ferrante, o colecție de stări și emoții, o autoare ce nu se mulțumește cu o scriitură bună, ci vrea ceva diferit, ceva memorabil. Tocmai de aceea, între prima ei carte și a doua sunt zece ani, perioadă în care deși a scris neîncetat, nimic nu i s-a părut a fi demn de a fi arătat publicului.
Cartea este împărțită în 3 secțiuni: Însemnări. 1991-2003, Fragmente. 2003-2007 și Scrisori. 2011-2016. E drept că dacă ești familiarizat cu operele sale acest volum este fermecător, ca un behind the scenes detaliat, dar eu m-am bucurat din plin de acest preview al unor povești pe care sunt extrem de entuziasmată să le descopăr, mai ales când știu câtă muncă stă în spatele lor.
Este incredibil cum corespondența Elenei cu editorii sau diverși jurnaliști poate constitui material pentru o carte atât de cuprinzătoare, dar uite că Ferrante reușește să impresioneze chiar și prin intermediul unor e-mail-uri sau scrisori. În fiecare răspuns a pus câte o fărâmă din talentul ei, astfel că fiecare interviu este un moment de reflecție, o lecție de scriere și o frântură dintr-un suflet de artist.
Mă bucur că și-a păstrat anonimatul cu privire la persoana ei reală, iar insistența jurnaliștilor de a-i afla identitatea e de-a dreptul agasantă. Îmi dau seama câtă dreptate are când zice că o carte nu are nevoie de autorul ei pentru a trăi, ci doar de cititori.
Mi-a plăcut tare mult acest volum, l-am savurat încet și domol, bucurându-mă de fiecare rând scris de această minte talentată, care este cu siguranță o figură emblematică a literaturii contemporane universale. Merită citit acest volum de cei ce au iubit operele sale ficționale, dar poate fi și un început în scrierile sale, plecând de la scriitor și după alunecând spre romane. Oricum, acum îmi e limpede că Elena Ferrante este unul dintre cei mai importanți scriitori din ultimii zeci de ani, a cărei operă merită încercată măcar o dată în viață.
Și pentru că se mai pot zice multe și bune despre acest volum, vă las mai jos 10 citate marcante din carte. Cu greu am ales doar 10, cele 380 de pagini fiind îmbibate în fraze memorabile.
„Îmi dezvălui identitatea de fiecare dată când public ceva, fie chiar și doar răspunsurile la acest interviu. Mi se pare suficient. În rest, nu știu ce e de descoperit. Cuvintele care devin publice sunt ale tuturor. Că le atribuim unuia sau altuia, acesta e destinul lor. Pe de altă parte, cine citește o carte a mea nu cumva face loc cuvintelor mele în vocabularul lui, nu și le însușește, nu le refolosește? Cărțile aparțin cui le-a scris doar când ciclul lor e complet și nimeni nu le mai citește.„
„Cine scrie caută, întâi de toate, o formă pentru lumea lui. Este vorba, bineînțeles, de o lume interioară, deci privată, care nu e publică încă sau e publică doar într-o mică măsură. În acest sens, „a publica o carte” înseamnă să hotărăști să le oferi celorlalți, în forma care ți se pare cea mai adecvată, ceea ce-ți aparține în mod intim.„
„Am avut dintotdeauna tendința să separ viața cotidiană de scris. Pentru a suporta existența, mințim și ne mințim mai ales pe noi. Uneori ne spunem povești frumoase, alteori ne spunem minciuni meschine. Minciunile ne protejează, atenuează durerea, ne permit să evităm spaima de a reflecta în mod serios, temperează ororile vremii noastre, ne salvează chiar și de noi înșine. În schimb, când scrii nu ai nevoie să minți. În ficțiunea literară e necesar să fii sincer până la un nivel insuportabil, vidul paginilor tulbură. Probabil că a separa, clar, ceea ce suntem în viață de ceea ce suntem când scriem ajută la supravegherea autocenzurii.„
„Cărțile sunt organisme complexe, rândurile care ne-au tulburat profund reprezintă momentul cel mai intens al cutremurării noastre de cititori pe care textul a pus-o în mișcare încă de la primele pagini.„
„Cărțile, odată ce au fost scrise, nu mai au deloc nevoie de autorii lor. Dacă au ceva de povestit, mai devreme sau mai târziu o să-și găsească cititorii; dacă nu, nu.„
„A scrie înseamnă și povestea a ceea ce am citit și citim, a calității lecturilor noastre și o poveste bună, în cele din urmă, e cea scrisă din profunzimea vieții noastre, din miezul relațiilor noastre cu ceilalți, din vârful cărților care ne-au plăcut.„
„Forța literaturii, deocamdată nedepășită, constă în capacitatea ei de a construi organisme vii din venele cărora, ca acelea ale miticului Asclepios, oricine se poate adăpa cu viață sau moarte, alte opere de mare forță sau plăpânde și serbede.„
„Adevărul literar e adevărul descătușat exclusiv din cuvântul bine utilizat și se realizează complet în cuvintele care îl formulează. El e direct proporțional cu energia pe care reușești s-o imprimi frazei. Și când funcționează, nu există stereotip, clișeu, bagaj uzat al literaturii populare care să-i reziste. Reușește să reanime, să resusciteze, să supună toate lucrurile nevoilor sale.„
„Scrisul are nevoie de cea mai mare ambiție, de cel mai mare nonconformism și de o nesupunere deliberată.„
„Literatura care satisface gusturile cititorilor e o literatură degradată. Obiectivul meu, în mod paradoxal, e să înșel așteptările obișnuite și să inspir altele noi.„
Frantumaglia. Viața și scrisul meu de Elena Ferrante a apărut în traducerea Ceraselei Barbone la Editura Pandora M și este disponibilă pe site-ul celor de la Cartepedia aici.
P.S. Pe site-ul Cartepedia.ro am și un profil de librar unde găsiți multe păreri și recenzii despre cărți diverse, pe care îl găsiți aici.
Ciobanul de azi 