Ciobanul de azi

„De regulă câștigătoarele Booker Prize sunt cărți foarte bune, dar cartea care l-a câștigat anul acesta este o capodoperă.„

Atunci când președintele juriului Premiului Man Booker spune așa ceva despre o carte, știi că te așteaptă o lectură excepțională. Volumul vedetă este O cale îngustă spre nordul îndepărtat, scris de Richard Flanagan, ce a fost recompensat cu prestigioasa distinție în 2014. Aceasta este a doua mea întâlnire cu scrierile australianului, după ce în urmă cu câțiva ani m-am delectat cu Dorință, o combinație încântătoare a universului londonez al lui Charles Dickens cu aventurile lui Robinson Crusoe.

Îmi place să citesc cât mai divers, așa că atunci când am văzut că Flanagan este unul dintre premianții cu Man Booker, am zis că musai trebuie să citesc și eu cunoscutul său roman. Nu m-am așteptat să dau peste o poveste sfâșietoare despre război, executată impecabil atât din punct de vedere stilistic, cât mai ales al firelor narative întrețesute cu multă atenție și emoție.

„Omul fericit nu are trecut, cel nefericit nu are nimic altceva.„

În prim plan îl avem pe Dorrigo Evans, un tânăr medic ce încearcă din toate puterile să își țină în viață colegii de război ținuți captivi într-un lagăr de muncă ce are ca scop construirea unei căi ferate monumentale, între Birmania și Thailanda. Capturați de puterea japoneză, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, miile de soldați se confruntă cu muncă asiduă, înfometare, bătăi și boli chinuitoare.

„Din motive lesne de înțeles, prizonierii de război se referă la pierderea lentă a minților care a urmat printr-un singur cuvânt: Linia. Mai târziu pentru ei au existat doar două categorii de oameni: cei care au fost pe Linie și restul lumii, care nu a fost. Sau poate doar o singură categorie: cei care au supraviețuit Liniei. Sau poate, la urma urmei, nici chiar aceasta nu se mai potrivește: Dorrigo Evans era din ce în ce mai obsedat de gândul că era vorba numai de oamenii care au murit pe Linie. Se temea că numai în ei există teribila perfecțiune a suferinței și a cunoașterii care face pe cineva întru totul om.„

Partea zguduitoare a războiului este completată de povestea tristă de dragoste a chirurgului australian, a cărui inimă este sfâșiată de nevasta unchiului său, cu care are o aventură tumultoasă. Și dacă acestea sunt cele două mari sfere ale romanului, de-a lungul lecturii ne întâlnim și cu alte personaje, atât de pe partea păcii, cât și din regimul japonez, a cărui soldați nu au avut neapărat o soartă prea bună, chiar dacă, pentru ceva timp, erau la conducere.

„Am o prietenă în Fern Tree care predă pianul. Eu sunt afonă. Dar într-o zi îmi spunea că fiecare încăpere are o notă. Nu trebuie decât să o găsești. A început să cânte, sus, jos, sus, jos. Și brusc am auzit cum o notă, ricoșată de pereți, s-a ridicat din podea și a umplut locul cu un sunet perfect. Un sunet minunat. Două lucruri complet diferite, o notă și o încăpere care se găsesc una pe alta. Suna…perfect. Sunt caraghioasă? Ce credeți, domnule Evans, asta să fie dragostea? Nota care se întoarce la tine? Care te găsește chiar și atunci când nu vrei să fii găsit? Într-o zi găsești pe cineva și tot ce e acel cineva se întoarce la tine într-un mod ciudat, ca un sunet? Ca un sunet care se potrivește. E minunat. Știu că nu explic prea bine tot ce cred. Nu mă prea pricep la cuvinte. Dar asta eram noi. Nu ne-am cunoscut cu adevărat. Nu sunt sigură că mi-a plăcut totul la el. Poate în unele privințe îl enervam și eu. Dar eu eram camera, iar el era nota aceea, și acum nu mai e. Și totul e tăcut.„

Flanagan dă viață unui episod funebru din istorie, atunci când Calea ferată a morții, un vis al împăratului japonez, a luat ca tribut viețile a peste o sută de mii de oameni. Naratorul nu se dezminte când vine vorba de claritate și realitate, și ne oferă, îmbrăcate în metafore emerite, scene cu un puternic impact emoțional, unde omul este surprins în impresionanta sa piele nemiloasă. Cruzimea japonezilor și suferința prizonierilor compun un dans macabru și dureros, ce vibrează cu o puternică intensitate pe zeci de pagini.

„La urma urmei, ce era un prizonier de război? Mai puțin decât un om, doar un material folosit la construirea căilor ferate, la fel ca traversele din lemn de tek, ca șinele și buloanele.„

Au fost unele momente în care a trebuit să îmi las mintea să respire, să proceseze faptele descrise. Am simțit adesea nevoia de pauze tocmai pentru că îmi plângea sufletul la atrocitățile prin care atâția oameni au fost nevoiți să treacă din cauza unor lideri ce nu au avut nici o reținere în a călca în picioare vieți umane pentru a-și îndeplini scopurile perfide. În același timp, mi-a fost greu să mă despart, chiar și pentru câteva ore, de universul lagărului prizonierilor de război și asta pentru că naratorul te hipnotizează cu scriitura sa, te atrage cu repeziciune și te ține ancorat în poveste folosindu-se de evenimente reale îmbrăcate în emoție și brutalitate.

Nici povestea de dragoste nu este mai prejos, relația interzisă dintre nepot și mătușă, chiar dacă doar prin alianță, mocnește de-a lungul întregului roman. Scântei de dorință și săruturi pe ascuns pictează o iubire imposibilă, de la care mereu vrei să afli vești, dacă au reușit să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți sau dacă și-a găsit sfârșitul în ungherele întunecate ale războiului.

„Numai credința noastră în iluzii ne face să trăim, explicase el, poate cea mai sinceră explicație pe care o oferi vreodată. Iar credința în realitate e cea care ne vine de hac.„

Pentru mine a fost o lectură extrem de captivantă, o poveste bogată în detalii feroce, dar și o minuțioasă privire înspre sufletul uman. Psihologia personajelor este un important reper al romanului, reușind să ne ofere o serie de frânturi variate, de la prizonieri amărâți, la soldați japonezi speriați, de la amorezi pasionali, la cupluri descurajate. Moartea, adevărul și dragostea sunt pilonii pe care se construiește o lectură cutremurătoare, ce, din umilul meu punct de vedere, își merită cu vârf și îndesat prestigiosul premiu literar.

„O carte bună, conchisese el, te lasă cu dorința de a o reciti. O carte excepțională te obligă să-ți recitești sufletul.„

O cale îngustă spre nordul îndepărtat de Richard Flanagan a apărut în traducerea lui Petru Iamandi la Editura Litera și este disponibilă pe site-ul celor de la Cartepedia aici.

P.S. Pe site-ul Cartepedia.ro am și un profil de librar unde găsiți multe păreri și recenzii despre cărți diverse, pe care îl găsiți aici.