Malacqua. Patru zile de ploaie la Napoli în așteptarea unui eveniment extraordinar este o carte cu un istoric aproape la fel de interesant ca opera în sine. Nicola Pugliese a fost un jurnalist italian ce în 1977 debuta cu acest intrigant volum. Cartea a cunoscut un succes fenomenal într-un timp extrem de scurt, fiind comparată cu opera lui Kafka. Însă, după ce a devenit sold out peste tot, autorul a refuzat retipărirea cărții. Timp de 40 de ani, până la moartea acestuia din 2012, volumul a circulat pe sub mână, dobândind astfel statutul de roman-cult. Așa că în 2013, la câteva luni după moartea lui Pugliese, cartea a văzut din nou lumina tiparului, fiind tradusă pentru prima dată și în limba engleză. La sfârșitul anului trecut a apărut în colecția EndorFiction la Editura Vellant, în traducerea Geaninei Tivdă.
Și dacă vă întrebați, așa cum am făcut-o și eu, ce este atât de special la o carte de sub 200 de pagini, scrisă de un jurnalist oarecare despre o ploaie neîncetată de patru zile, ei bine, vă pot spune că romanul este sumbru, misterios, înfrumusețat de eleganța metaforei și a întrebărilor existențiale.
„Ce puternică e viața în prezența morții, ce conștientă devine de sine și se revoltă, se ridică dârză să spună nu. Poate doar în fața acestei prezențe negre, care de altfel se târăște inertă, inertă sau aproape, și multe ar mai fi de spus, dacă nu ar exista în prezent această presimțire obscură și supărătoare a așteptării.„
Pe scurt, așa cum o spune și subtitlul sugestiv, cartea urmărește orașul Napoli din Italia, unde pe 22 octombrie începe o ploaie torențială, ce va avea să țină patru zile. Ce e interesant la această vreme sunt evenimentele ce le stârnește. Au loc prăbușiri de locuințe, inundații, surpându-se chiar și o bucată de drum. Miezul poveștii îl constituie psihologia câtorva personaje, dar și o analiză a comunității și a felului în care reacționează la astfel de dezastre naturale.
„Cu toată apa asta care cădea și tot cădea, și când dădeai să spui: gata, acum se oprește, nici nu apucai să deschizi bine gura și apa revenea cu violență, cu o dușmănie îndârjită, premeditată, cu o înverșunare ireversibilă.„
Nicola Pugliese își centrează povestea în jurul a puține personaje, printre care un ziarist, un fel de alter ego al scriitorului însuși. Acesta orchestrează o suită de evenimente aparent banale, dar care le pune într-un spațiu aproape apocaliptic, unde sfârșitul pare să fie inevitabil pentru mulți oameni ce nu văd o scăpare din calea ploii continue.
„Deocamdată nu putem nimic. Rămâne doar sentimentul ăsta groaznic de iritare și gândul așteptării. Presimțirea sapă și sapă, și face să țâșnească puroiul. Mizeria gâlgâie la suprafață. Și e așa de multă. Și duhoarea asta pe care o emană.Și era totul înăuntru, da, tot puroiul ăsta înăuntru, și nu ne dădeam seama, sau poate nu, poate ne dădeam seama foarte bine, și poate că știam prea bine de el, dar știți cum e, ne ferim cât putem de mult să ne uităm acolo și să mirosim. Căci la urma urmei suntem cu toții la fel, nu?, toți dureros de asemănători. Așa că, dacă există mizeria mea, există și a celorlalți, corect? Mizeriile în linii mari sunt echivalente, nu e cazul să facem diferențieri. Probabil e cazul să nu facem nimic, absolut nimic, cu nebunia asta dezlănțuită de la o oră la alta de ploaia care cade ca o ploaie fără de sfârșit care cade.„
Deși este o lectură scurtă, povestea este îmbibată în fraze lungi ce urmăresc gânduri spontane ale minții, ce de multe ori se duc înspre sfera filosofiei. Este ca și cum naratorul a scris tot ce i-a trecut prin cap, fără a elimina nimic, însă acest lucru nu înseamnă că textul nu are coerență, ci că s-a vrut un flux cât mai natural al conștiinței.
„Așteptarea era o boală epuizantă, progresivă, care te înșfăca de gât, și strângea, și strângea. Îți trecea prin minte că poate nu aveai să mori, dar nu aveai să mai trăiești niciodată ca înainte. Da, ploaia asta mocănească, interminabilă transformase perspectiva asupra lucrurilor: existența ta nu avea să mai fie niciodată la fel, căci acum viața nouă ce urma era condiționată de apa care cădea, cădea, de apa care oprea mașinile pe străzi, de apa pe care canalizarea o voma afară în jos pe colină și spre mare, și de pe mare apa creștea și împingea, valuri se învolburau și loveau docurile, și mai trebuie spus că în a doua zi realizară, sau mai corect începură să realizeze: poate că nu era ploaia din ceilalți ani, și din celelalte lumi, poate că ploaia de acum venea de foarte departe.„
Pentru mine a fost o lectură interesantă, diferită de majoritatea operelor citite până acum. Nu este o capodoperă, dar este o poveste cu multă forță, ce stârnește anumite întrebări mai mult sau mai puțin incomode despre natura umană. Cartea excelează la capitolul atmosferă, trimițându-ne direct în potopul orașului. Este o relatare ce intră în culisele bizarului, potențând caracterul de roman vizionar. Este o enigmă narativă, un exercițiu de imaginație hipnotică, ca și cum stropii de ploaie te vrăjesc cu ajutorul cuvintelor și al conceptelor create. Melancolia și moartea mustesc în fiecare capitol, iar cititorii curioși (și poate puțin curajoși) se pot delecta cu o lectură savuroasă în ceea ce privește temele și stilul utilizate.
„Prin perdeaua ploii care cădea în franjuri peste oraș simțeai neliniștea și presimțirea tristă: viața avea să se schimbe. Și poate că se schimba chiar în acea clipă. În țesătura cenușie a tăcerii, ploaia cădea ca un avertisment și ca o admonestare, cădea, creștea, remușcare neagră care se întărește între o coastă și altă coastă, și în oase umezeala asta a ploii, și acest zgomot dezarticulat care dintr-odată a separat lucrurile și oamenii, a ridicat ziduri înalte, și bariere de gard viu, și le-a împins în case pe femeile însărcinate și acolo, înăuntru, le supune forței și asediului.„
Malacqua. Patru zile de ploaie la Napoli în așteptarea unui eveniment extraordinar de Nicola Pugliese a apărut în traducerea Geaninei Tivdă la Editura Vellant și este disponibilă aici.
Ciobanul de azi 