Ciobanul de azi

Aproape că nu îmi vine să cred că am ajuns la finalul tetralogiei Cimitirul Cărților Uitate. Știu de seria aceasta de ani buni, dar ceva mă oprea din a o citi. Se poate să fi fost numărul de pagini, care la prima vedere poate părea intimidabil. Însă, încă de la primul paragraf al primului volum, mi-am dat seama că această lume magică creată de Carlos Ruiz Zafon va dăinui mereu în inima mea, pe culmile topurilor de cărți citite de-a lungul vieții. Sunt sigură că o să recitesc seria peste ceva ani, deja îmi e dor de Barcelona secolului trecut. Noroc că pe raft mă așteaptă Orașul de abur.

E greu să-mi adun gândurile despre acest ultim volum, Labirintul spiritelor fiind o adevărată armă albă de 900 de pagini. Și cartonată pe deasupra. Într-un cuvânt, cartea este fascinantă, dar acest adjectiv are multe rămurele, cum ar fi misterioasă, filosofică, mistică, amuzantă, tristă, adorabilă, o mare de dragoste și răzbunare.

„Fiecare carte, fiecare tom pe care-l vezi are suflet. Sufletul celui care a scris-o și sufletul celor care au citit-o, au trăit și au visat cu ea. De fiecare dată când o carte ajunge în mâinile altcuiva, de fiecare dată când cineva își lasă privirea să alunece pe paginile ei, un spirit crește și se face tot mai puternic.„

Eu zic că volumele trebuie citite în ordine tocmai pentru că se urmărește un fir fluid, deși anii sunt intercalați și deseori avem parte de salturi în timp. Tetralogia începe cu Umbra vîntului, continuă cu Jocul îngerului și mai apoi cu Prizonierul cerului, volumul IV astupând anumite goluri din celelalte romane și țese un final memorabil demn de această monumentală poveste.

Labirintul spiritelor își centrează narațiunea la sfârșitul anilor 1950, când în ungherele întunecate ale Barcelonei se derulează o anchetă secretă. Ministrul Mauricio Valls dispare fără urmă, dar poliția nu vrea să panicheze populația, așa că ancheta se face în liniște, pe ascuns. Alicia Gris este o agentă tânără, dar a cărei viață plină de încercări o face să fie una dintre cele mai redutabile arme ale detectivismului și spionajului. I se dă ca partener pe Vargas, un căpitan de poliție uns cu toate alifiile. Împreună încearcă să dea de lumina adevărului, cotrobăind printre umbre, secrete și criminali de toate spețele.

În scenă intră și Daniel Sempere, fiul librarului ce este măcinat de o neagră durere, mama sa zvonindu-se că a fost ucisă de ministrul Valls. Nici soția sa, Bea, nici fiul său Julian, nu îl pot opri din căutarea sa neastâmpărată de a afla adevărul. Fermin, eroul comic cu o viață tragică, încearcă să își ajute prietenul, dar de multe ori nu reușește să îi înfrâne vendeta.

„Cei mai mulți dintre noi, muritorii de rând, nu ajungem niciodată să ne cunoaștem adevăratul destin: pur și simplu el dă peste noi. Când ridicăm capul și îl vedem îndepărtându-se de-a lungul șoselei, deja e prea târziu, iar restul drumului trebuie să-l facem uitându-ne mereu prin luneta mașinii pe care visătorii o numesc maturitate. Speranța nu este altceva decât credința că momentul acela încă nu a sosit, că vom reuși să ne vedem destinul atunci când se va apropia de noi și că vom izbuti să sărim în mașina lui înainte ca ocazia de a fi noi înșine să dispară pentru totdeauna, condamnându-ne la o viață pustie, în care să tânjim după ce ar fi putut fi și nu a fost niciodată.„

Scriitorii deveniți deja nemuritori prin prisma operelor sale, David Martin, Julian Carax sau Victor Mataix își găsesc pacea și finalul printre paginile acestui volum, naratorul având grijă să le ofere dreptatea pe care o merită, sau nu. Tabloul este completat de alte personaje intrigante, extrem de atent atent create de Zafon, care știe cum să dezvolte cât mai convingător viața și destinul fugar.

Să vă mai spun cât de mult mi-a plăcut? Că aș fi citit încă 900 de pagini în plus? Universul creat de Zafon este magic, și va rămâne una dintre poveștile mele favorite, oricât de multe alte cărți voi citi. Mi-au plăcut toate cele patru volume, toate se completează magistral între ele, Zafon dând naștere unui puzzle narativ electrizant, unde destinul este tăiat în toate părțile, colțurile sale potrivindu-se în teme precum iubirea, razbunarea, istoria, misterul sau fantezia.

„Dacă am învățat ceva în lumea asta de câine, e că destinul așteaptă mereu după colț. Stă acolo ca un neica-nimeni, ca o târfă sau ca un vânzător de lozuri în plic, cele trei înfățișări sub care se ascunde de cele mai multe ori. Și dacă într-o bună zi dumneata te hotărăști să dai piept cu el (pentru că destinul nu face vizite la domiciliu), atunci o să vezi că o să-ți acorde o a doua șansă.„

Aș vrea să mă lungesc mult și bine cu această recenzie, dar cred că ați prins esența. Citiți Labirintul spiritelor, și implicit tetralogia Cimitirul Cărților Uitate, pentru caracterizarea personajelor, pentru emoția din spatele fiecărui paragraf, pentru suferința îmbibată în teroare și frică, pentru iubirile împlinite și neîmplinite, pentru anchetele detectivistice cu mult mister și suspans, pentru o ploaie consistentă de misticism, căință și religie, pentru umor bine punctat, pentru turism nocturn pe străzile Barcelonei și pentru o dragoste pură a cărților și cuvintelor.

„Fericirea – sau, dacă nu, măcar starea cea mai apropiată de fericire, la care are dreptul să aspire orice ființă gânditoare: liniștea sufletească – e ceva ce se evaporă pe drumul care duce de la a crede la a ști.„

Labirintul spiritelor de Carlos Ruiz Zafon a apărut în traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari la Editura Polirom și este disponibilă pe site-ul celor de la Cartepedia aici.

P.S. Pe site-ul Cartepedia.ro am și un profil de librar unde găsiți multe păreri și recenzii despre cărți diverse, pe care îl găsiți aici.