Cine nu s-a simțit măcar o dată singur? Cred că cu toții, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp. Cine nu s-a gândit măcar o dată la cine suntem noi cu adevărat, și, mai ales, care e scopul nostru pe pământ? Cei mai mulți dintre noi am făcut asta, măcar o dată, și, ce-i drept, nu am găsit vreun răspuns satisfăcător, așa că preferăm să nu ne mai gândim la astfel de întrebări existențiale. Eugène Ionesco împachetează tema singurătății umane într-o manieră blândă, dar, în aceeași măsură, realistă.
Lansat în anul 1973, Singuraticul este unicul roman scris de celebrul dramaturg de origine română. Acțiunea se petrece la Paris, când un funcționar de vârstă mijlocie moștenește o mică avere de la un unchi din America. Își dă demisia de la slujba plictisitoare de birou, se mută într-un apartament cochet, ba chiar pare să dea o nouă șansă iubirii. Însă asta nu îi schimbă traiectoria gândurilor, ce mereu o iau pe calea morții și a singurătății profunde.
Romanul este, întâi de toate, o proză excelentă, scrisă cu mare îndemânare de un geniu al cuvintelor absurde. Nici de aici nu lipsește amprenta inconfundabilă a lui Ionesco, dialogurile interioare ce bat la granița nebunescului domină narațiunea. Vedem și, mai ales, simțim totul prin intermediul protagonistului fără nume, ale cărui angoase existențiale par palpabile și dureroase.
Pe cum înaintăm cu lectura ne cufundăm tot mai mult în vârtejul unui minți debusolate, cuprinse pe de-a-ntregul de singurătate. Mintea nu i se mai poate controla, iar gândurile existențiale alunecă pe partea întunecată a vieții.
Dacă mi-a plăcut cartea? Da, este scrisă excelent de Ionesco, dar este și o poveste ce îți transmite o stare grea, apăsătoare. Nu poți citi mult dintr-un astfel de text monolog, poate și de aceea romanul are doar 140 de pagini, fiind îmbibat în neliniști și tulburări interioare ce vizează existența omului pe pământ. Eu însă recomand cartea cu încredere, este o lectură profundă, dar și cu multe momente absurde, ce pot plăcea sau nu cititorului neobișnuit cu acest stil. Mie îmi plac piesele lui Ionesco de teatru, de-abia aștept apariția integralei sale dramatice de la Editura Nemira, fiind un dramaturg unic, cu capacitatea genială de a scoate în evidență fricile umane în maniere inedite.
Singuraticul citit de unul singur este o experiență aparte, ce invită, sau poate chiar forțează, cititorul la introspecție. Nu este pentru orice cititor, clar este destinat publicului matur, dispus să intre în propria minte și să își analizeze propriile idei cu privire la om și existența sa.
Și pentru a vă putea face o imagine mai clară, mai jos vă las câteva citate reprezentative din carte.
„Dacă scrii despre plictiseală înseamnă că nu te plictisești. Plictiseala paralizează, sau te face să întreprinzi numai acțiuni distructive, sau te aduce într-o stare vecină cu moartea.„
„Răbdăm. Rabd. Să mă mulțumesc că rabd. Iată deja resemnarea. Și de fiecare dată când în mine există un pic de resemnare, mă simt ușurat. Un soi de calm, de odihnă. O să adorm. Fii calm.„
„Nu este însă ușor de suportat viața de zi cu zi, în fine, trândăvia ar trebui să fie totuși preferabilă muncii. Între efort și plictis, aș alege de fiecare dată un anume plictis pe care l-aș prefera.„
„Mi-am dat seama că gândeam prea mult, eu, care îmi promisesem să nu mai gândesc deloc, ceea ce e mult mai înțelept, fiindcă, oricum ar fi, nimeni nu înțelege nimic.„
„Fericirea înseamnă să îți dai dintr-odată seama, într-un mod care s-ar putea numi supranatural, că lumea e acolo și că tu ești în lume, că exiști, că exist. În prezent, totul părea să dovedească inexistența lucrurilor și propria mea inexistență. Mi-era frică să nu dispar. Ascultând și uitându-mă atent prin cameră sau pe fereastră, mi se părea că mici seisme imperceptibile, dar destul de numeroase, dăduseră lumii o mare fragilitate.„
Singuraticul de Eugène Ionesco a apărut în traducerea lui Doru Mareș la Editura Nemira și este disponibil aici.
Ciobanul de azi 