„Povestea fetiței pierdute” de Elena Ferrante – finalul excelent al unei serii perfecte

Stau și mă gândesc ce să scriu despre ultima carte a Tetralogiei Napolitane. De plăcut vă pot zice de pe-acum că mi-a plăcut tare mult, mi s-a părut un final satisfăcător din toate punctele de vedere. Aș fi vrut să citesc încă patru volume? Bineînțeles, atât de frumos scrie Elena Ferrante. Delicat, dur, real și emoționant, așa este Povestea fetiței pierdute, un roman ce deapănă ultimii douăzeci de ani ai prieteniei dintre Elena și Lila.

„Scriu de prea mult timp și sunt obosită, e tot mai dificil să păstrez întins firul povestirii în haosul anilor, al evenimentelor mici și mari, al stărilor.„

Elena este prinsă între două lumi, cea a căsniciei stabile, dar nemulțumitoare, și flacăra vie alături de iubirea ei din adolescență. Singura problemă sunt cele două fete, care o opresc din a-și trăi amorezeala mult visată. Pe de altă parte, Lila își continuă traiul în același cartier în care s-a născut, luptându-se cu aceleași greutăți ca întotdeauna.

„Acum, când sunt aproape de momentul cel mai dureros al poveștii noastre, vreau să caut pe hârtie un echilibru între mine și ea pe care în viață n-am reușit să-l găsesc nici măcar între mine și mine.„

Naratoarea schițează portretul unui Napoli înțesat de intrigi ce își consumă locuitorii, care se întrepătrund cu destinele umane. Viața este trăită în jurul evenimentelor sociale, iar intimitatea gândurilor pare de multe ori să fie în contrast cu realitatea de pe străzi. Cele două personaje principale nu se pot desprinde de cartierul natal, chiar dacă acesta le face amândurora rău. Fug ele cât fug, dar străzile le aduc mereu înapoi, de fiecare dată și mai înfocate după dramă.

„Am descoperit repede că mă obișnuisem să fiu în același timp fericită și nefericită, ca și cum ar fi fost acela noul statut inevitabil al vieții mele.„

Prietenia dintre Lenu și Lila, pe pârtia maturității târzii, nu își schimbă forma față de anii tinereții. Relația lor cunoaște mici schimbări, dar nucleul nu se modifică, ci rămâne aceeași dependență a Elenei față de Lila. Cu toate că scrie cărți și este apreciată în cercurile literare, aceasta nu se poate rupe de Lila și a sa prietenie neobișnuită. Devotamentul dintre cele două este însă atins la cote maxime în acest volum, ambele sărind în ajutorul celeilalte ori de câte ori este nevoie.

„A zis neclar că, după părerea lui, iubirea se termină doar când era posibil să revii la tine însuți fără teamă sau dezgust.„

Contextul politic modelează traiectoria destinelor personajelor, Italia trecând prin numeroase schimbări. Așa se face că discuțiile de la orice întruniri sociale conțin de fiecare dată câteva replici și idei despre guvernarea actuală.

Pentru mine miezul volumul l-a constituit gândurile Elenei, care mereu se găsește într-o luptă lăuntrică între ceea ce vrea să facă și ceea ce ar trebui să facă. Lila își menține caracterul cinic și limba ascuțită, nevrând în nicio clipă să își altereze opiniile.

„ – N-a vărsat niciodată nici măcar o lacrimă.

– Suferința nu-nseamnă lacrimi.

– Da, dar fără lacrimi cine-ți garantează că suferința există?

– Există și adesea e o suferință și mai mare.„

Am citit Tetralogia Napolitană în doar câteva luni, deși după fiecare volum îmi ziceam că ar trebui să aștept o perioadă mai lungă de timp pentru a încerca să prelungesc farmecul poveștii. Însă curiozitatea a învins mereu, iar acum că am ajuns la final mă încearcă emoții de fericire și tristețe. Nu cred că voi mai citi o astfel de poveste, nici nu aș vrea să o înlocuiesc sau egalez, dar sunt sigură că la un moment dat, poate la bătrânețe, poate doar peste câțiva ani, că o să recitesc volumele. Până atunci, mă bucur că la Editura Vellant a apărut romanul grafic Prietena mea genială, pe care sper să ajung să îl citesc curând. Tot de la Ferrante tocmai ce a apărut și volumul Între pagini, pe care l-am păstrat special pentru când termin Tetralogia.

„Ajungeam să recunosc față de amândouă că, deși violența pe care o experimentaserăm de la naștere mă dezgusta, o cantitate modică era necesară pentru a-nfrunta lumea plină de cruzime în care trăiam.„

Recomand cu mare căldură seria, ale cărei cărți eu vă îndemn să le citiți în ordine, fiecare volum fiind o cărămidă esențială a poveștii întregi. La mine nu a fost dragoste la prima vedere, am încercat prin liceu să citesc primul roman și nu a mers, dar anul trecut am revenit la el și ah, cât de mult mi-a plăcut. Fascinant scrie Elena Ferrante, despre frumusețile și urâțeniile sufletului. Pe blog găsiți recenzii la toate celelalte romane ale Tetralogiei: Prietena mea genială, Povestea noului nume și Cei care pleacă și cei ce rămân.

„Ca să scrii trebuie să-ți dorești ca să-ți supraviețuiască ceva.„

Povestea fetiței pierdute de Elena Ferrante a apărut în traducerea Ceraselei Barbone la Editura Pandora M și este disponibilă pe site-ul celor de la Cartepedia aici.

P.S. Pe site-ul Cartepedia.ro am și un profil de librar unde găsiți multe păreri și recenzii despre cărți diverse, pe care îl găsiți aici.


2 gânduri despre “„Povestea fetiței pierdute” de Elena Ferrante – finalul excelent al unei serii perfecte

Lasă un comentariu