Minus infinit este o carte ce tratează tema morții, scrisă de Renert Dusout.
Cu toate că la prima vedere ai spune că ai în față un scriitor străin, de origini occidentale, ei bine avem de-a face cu un tânăr compatriot, care anul trecut a lansat acest roman ce s-a bucurat de mare succes în mediul online.
Trebuie să recunosc că am fost și eu intrigată de această apariție editorială, multe persoane din lumea bookstagramm-ului lăudând-o asiduu.
Eu o să încep cu faptul că mă bucur că un roman românesc face atâtea furori, că este discutat și apreciat, ceea ce dă un imbold literaturii autohtone, care merită să fie în centrul atenției, măcar din când în când.
Acestea fiind spuse, subiectul cărții mi-a plăcut tare mult, fiind ceva ce nu mulți scriitori se încumetă să dezvolte.
14 oameni se trezesc într-un bar, unde află că au murit în diferite momente ale istoriei contemporane. Au la dispoziție opt ore în acest bar misterios, fără cale de ieșire, timp în care pot să facă ce vor, cu cine vor.
Cartea ne promite o călătorie prin 5 stagii ale durerii și pierderii, un fel de Purgatoriu modern, unde alcoolul și activitățile frivore înlocuiesc poezia lui Dante.
Personajul principal este un tânăr ce își ia numele de Gin, aceasta fiind băutura sa preferată. Nu își aduce aminte nimic din viața avută, nici măcar cum a murit.
Portă mai multe conversații cu diferite persoane din bar, care sunt menite să ne dezvăluie amănunte despre trecutul lor, dar și despre importanța morții.
Așa cum am am zis mai devreme, ideea cărții nu e rea, doar că mie mi s-a părut că a fost tratată cu naivitate, fără prea multă substanță.
S-a vrut să fie o carte profundă, dar este mai greu să obții acest lucru atunci când folosești un limbaj stradal, iar unele dialoguri vorbesc numai despre băutură și sex.
Ideea autorului de a petrece primele opt ore după moarte într-un bar este o tratare modernistă, bazată pe o societate frivolă, ușuratică aș spune.
Eu vreau să cred că atunci când trecem în neființă nu ne vom duce într-un bar să bem alcool pe săturate și să ne gândim cu cine să ne-o tragem din ceilalți indivizi prezenți. E adevărat că nimeni nu știe ce o să se întâmple după moarte, așa că respect alegerea scriitorului, cu toate că nu sunt de acord cu ea.
Pentru a fi o carte profundă, pe lângă niște idei dezbătute în câteva rânduri, ai nevoie de spațiu pentru a le dezvolta, pentru a le da contur. Am regăsit mult prea multe fraze ce doreau să lase cititorul cu gura căscată, pregătit să le sublinieze, dar acestea nu au fost susținute de argumente pe măsură.
Cu toate acestea, cred că dacă romanul avea o lungime de măcar 350 de pagini, se putea aduce un adaos substanțial în ceea ce privește semnificația morții și cum ne raportăm la ea.
Cred că Renert Dusout a avut o idee genială, dar care nu a cizelat-o destul. Este posibil ca lectura să fi fost scrisă pentru adolescenți, care se gândesc numai la activități superficiale, iar în acest caz tema morții să fie tratată cu mai puțină profunzime decât ar merita.
Eu mă bucur că am citit cartea, care cu toate că m-a lăsat cu un gust amar, așteptându-mă la o lectură cu gravitate, mi-a dovedit că scriitori români au idei bune ce se pot plia pe gusturile mai multor nișe de cititori.
La final adresez un mulțumesc Cristinei (mafioata_citesc_in_halat pe IG) care mi-a procurat cartea. 😘😉
Ciobanul de azi 