Ciobanul de azi

Mobilul este un horror apocaliptic scris de Stephen King ce are în prim plan efectele negative ale telefoanelor mobile.

Cartea a apărut în 2006, intrând direct în topul bestseller-urilor, iar în luna august din acest an a fost reeditată la Editura Nemira.

1 octombrie este o zi normală pentru milioane de oameni, dar nu și pentru Clayton Ridell care tocmai a reușit să încheie o afacere bănoasă la Boston pentru un roman grafic. Acasă în Maine îl așteaptă copilul de câțiva anișori, Johnny și soția de care e despărțit, Sharon.

Pentru că nu încă nu deține un telefon mobil, Clay nu poate da vestea cea mare familiei, așa că până ajunge la telefonul fix de la hotelul unde este cazat se oprește la o înghețată.

Însă acest minut de răgaz se dovedește a fi începutul apocalipticii. Este în jur de ora 15, iar oamenii încep să o ia razna. Se omoară între ei, se sinucid sau provoacă accidente, ceea ce crează un haos total pe străzile Boston-ului.

Clayton, ca orice om normal, nu știe cum să reacționeze în această situație, dar observă că personaele dereglate au folosit telefonul mobil chiar în timpul declanșării nebuniei.

În aceeași tabără confuză și speriată deopotrivă cu el este și Tom McCourt, cu care se va întovărăși în această luptă pentru supraviețuire. Ajung la hotelul lui Clay, unde li se alătură Alice Maxwell, o adolescentă de 15 ani care tocmai a fost atacată de mama ei.

Cei trei se vor aventura împreună în lupta înpotriva oamenilor afectați de fenomenul denumit Semnalul, care distruge mintea umană, lăsând în urmă doar instinctul de a ucide. Mai mult zombi decât oameni, acești teldemenți atacă pe oricine prind în cale, noaptea urmând a-și lua o nouă doză de sevraj mintal de la undele rețelelor telefonice.

Vedeți voi, în esență noi nu suntem defel Homo sapiens. Nucleul, miezul nostru este nebunia. Directiva Primară este omorul. Ceea ce Darwin a fost prea politicos să spună, prieteni, este că noi am ajuns să stăpânim Pământul nu pentru că am fost cei mai iteligenți, și nici chiar cei mai răi, ci pentru că am fost mereu cei mai demenți, cei mai ticăloși ucigași din junglă. Și exact asta a dat în vileag Semnalul acum cinci zile.

Clay, Tom și Alice vor încerca să supraviețuiască acestui val apocaliptic, încercând să ajungă cumva în Maine pentru a da de familia lui Riddell.

Cartea ne duce într-o călătorie apocaliptică ce nu pare prea departe de adevăr. E drept că King a publicat cartea în 2006, când telefoanele și tehnologia nu acaparase-ră tot globul, dar în 2020 acest scenariu tulburător pare a fi doar un viitor sumbru al dependeței de tehnologie.

King reușește cu măiestrie, așa cum numai el știe să o facă, să ia un subiect aparent normal și să ne aducă o lectură plină de suspans și puncte culminante care țin cititorul lipit de pagini până la sfârșit.

Mi-a plăcut și personajul lui Clayton, ai cărui singur țel este familia, subiect majoritar în toate operele lui King. Din nou avem parte de multe personaje adolescentine, care sunt creionate după tiparele tinerilor obișnuiți, aducând încă un element real și palpabil, făcând lectura să fie și mai tulburătoare.

Mobilul reprezintă în esență o realitate paralelă, ce poate fi interpretată ca dependența de tehnologie dusă la extrem, un scenariu sinistru, dar credibil.

Recomand cartea cu mare drag, este o altă lectură bună de la King, cu personaje bine închegate, de care te atașezi rapid, cu mult suspans și scene lugubre, dar și o intrigă captivantă și terifiantă.

Mobilul, alături alte cărți atre faine de la King sunt disponibilepe site-ul celor de la Nemira.

Privi în jur neliniștit. Toate locuințele erau întunecate – alimentarea cu electricitate se oprise deja – și puteau foarte bine să fi fost părăsite, atâta doar că el avea senzația că niște ochi îi urmăreau. Ochii nebunilor? Teldemenților? Se gândi la Femeia Power Suit și la Pixie Albă, la smintitul în pantaloni gri și cravată ferfenițită, la bărbatul în costum de afaceri care smulsese cu dinții urechea câinelui. Se gândi la bărbatul gol, care împungea aerul cu antenele de mașină în timp ce alerga. Nu, urmărire nu era un cuvânt care să facă parte din repertoriul teldemenților. Ei se repezeau, pur și simplu, la tine. Dar dacă în casele acestea – sau cel puțin în unele dintre ele – se ascundeau oameni normali, unde erau teldemenții?