„Nu te găsesc pe nicăieri” de Laura Ionescu – o depănare nostalgică a relației mamă-fiică îmbibată în iubire, durere și regret

Sunt cărți la care doar asiști, ca un spectator, la toată narațiunea, fără a simți nevoia de a interveni, de a te pune în pielea personajelor sau de a schimba vreo decizie. Însă, sunt și cărți cu ajutorul cărora sentimentele tale prind viață, în feluri în care poate nici nu te-ai fi gândit. Un astfel de exemplu este cartea Laurei IonescuNu te găsesc pe nicăieri.

Acest volum a făcut ravagii încă de la apariția din august 2021 pentru că nu doar că vorbește cu cititorul, dar îl înțelege și îi dă posibilitatea de a se înțelege pe sine mai bine și de a călători în trecut pentru a-și digera propria relație cu mama. De aceea, în aceste ultimele săptămâni, Nu te găsesc pe nicăieri a fost cartea momentului, și pe bună dreptate, literatura română contemporană având nevoie de o astfel de lectură dureroasă, brutală, sinceră și răscolitoare.

Eu am început lecturarea acestei cărți cu două idei în minte: fie va fi o lectură viscerală, ce se va lăsa cu multe lacrimi și reflecții, fie hype-ul s-a dus prea departe, iar povestea nu o să mă prindă deloc. Ei bine, nu pot să spun că am vărsat un râu de lacrimi, însă câteva tot au fost, tocmai pentru că am luat rolul Laurei în poveste.

“Sufeream din dragoste, sufeream închipuit, sufeream doar pentru că e un sentiment mai ușor de accesat decât bucuria.”

Laura Ionescu debutează cu acest volum, alegând perioada copilăriei și a adolescenței ca primă aventură în apele literare, totul fiind concentrat în jurul relației cu mama sa. Autoarea nu doar că realizează portretul unei mame ce și-a găsit sfârșitul mult prea devreme, dar își focalizează narațiunea în jurul amintirii relației dintre cele două, cu bune și cu rele. Dacă ar fi să folosesc doar câteva cuvinte pentru a descrie întreaga poveste, aș putea spune că volumul este o depănare nostalgică a relației mamă-fiică îmbibată în iubire, durere și regret.

“O găsesc pe mama peste tot și totuși ea nu e nicăieri.”

La începutul relației dintre cele două, mama juca rolul idolului Laurei, fiind o femeie puternică, emancipată, care nu s-a dat bătută nici în viața personală, nici în lupta cu piedicile statului. A fost capul familie și întregul univers al Laurei, fără însă a abuza de puterea dragostei, oferind-o în doze potrivite, în momentele oportune. Adolescența Laurei și ale sale stări hormonale fluctuante a adus o schimbare în imaginea mamei, care devine inamicul, portarul dintre casă și libertatea de afară, unde iubirea nu era interpretată ca ocrotire, ci ca asuprire egoistă. A treia fază este moartea mamei, care lasă răni adânci, un gol ce nu se va mai umple niciodată. Acest eveniment survenit mult prea devreme trezește în Laura sentimentele copilăriei, de iubire pură și necondiționată, lăsând însă loc pentru introspecții chibzuite.

“Am am rămas cu sentimentul ăsta, că aș mai fi putut s-o iubesc și că n-am apucat să fac cât aș fi vrut, până la capăt. Mama s-a terminat prea repede.“

Avem așadar un carusel de emoții, care fără să vrei, sunt trecute prin propriile filtre, povestea Laurei devenind povestea fiecărui cititor în parte. Naratoarea jonglează cu diferite stări, trecând de la momentele de pură fericire, la cele de agonie și cruntă durere, totul alcătuind un ghem întortocheat similar cu realitatea confuză. Este o carte închinată mamei, unde iubirea joacă rolul crucial în poveste și unde trauma devine parte integrantă din viața de zi cu zi.

Se pot spune multe despre această carte, că este o poveste curajoasă, scriitoarea prezentându-se în fața cititorilor fără ocolișuri, într-o stare emoțională brută, că este o narațiune foarte bine scrisă, că este ecou al unor generații întregi sau că este o lectură a reflecției și a nostalgiei, însă cel mai important este că este o carte ce invită cititorul la introspecție, având un rol terapeutic, catalizator și catharsis. Cred că este o lectură pe care oricare român o poate înțelege, chiar și dacă nu se poate pune în pielea Laurei, narațiunea având accente mioritice clasice, ce au marcat perioada postcomunistă.

„N‑aș fi vrut să am nimic de‑a face cu acea femeie pe care o iubeau toți și de care se temeau toți. Mă uit în oglindă și o văd în ochii mei, o văd în deciziile mele, în neînfricarea absolută pe care o am uneori. O văd în alunița de pe mâna mea dreaptă, cea pe care o aveam amândouă în același loc. O aluniță pe care timpul insistă să o șteargă, fiindcă timpul e o gumă de șters. O verific din când în când să văd dacă mai e acolo, dar nu prea mai e. Ne seamănă mâinile, ne seamănă picioarele, ne seamănă alunița de sub nas, aia care pare o semnătură grăbită făcută de Dumnezeu când avea multe acte de rezolvat. Semănăm. Nu știu dacă am eu nevoie să semănăm sau chiar semănăm în toate; nu știu dacă oamenii îmi spun asta fiindcă mă iubesc sau fiindcă o iubesc.“

Nu te găsesc pe nicăieri de Laura Ionescu a apărut în colecția Narator la Editura Publica și este disponibilă pe site-ul celor de la Cartepedia aici.


Un gând despre “„Nu te găsesc pe nicăieri” de Laura Ionescu – o depănare nostalgică a relației mamă-fiică îmbibată în iubire, durere și regret

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s